Ultimu om de pe pamant

Mergeam azi cu metroul. Seara tarziu, lume putina, scaune goale. Bancheta pe care m-am asezat -a umplut la prima statie desi pe celalalte nu era nimeni. Legile lui Murphy. Exact cand vream sa fiu singur, in liniste, trebuia ca tipa de langa mine sa fie exact genu acela de om care se joaca tetris pe mobil cu sonorul dat la maxim. Fuck off, bitch!! Asa ca monologul meu interior a ajuns sa aiba coloana sonora “a la tetris”. Bruiat constant de bipuri, clicuri si cracuri imposibil de enervante. Asta mi-a crescut si mai mult nevoia de singuratate. Fiindca corpul imi era legat intr-o lume a bip-click-clack-urilor mintea a preferat sa evadeze si sa alerge libera pe campii verzi, cu miros de primavara, cu sursur dulce de liniste, cu muzica de singuratate. Dar click-clack-bip… Back to hell. Mi-am adus aminte de o mica povestire . O povestire despre ultimul om de pe pamant. Slabuta carticica dar m-a facut sa ma ganesc si mai radical: Cum ar fi sa fiu ultimul om de pe pamant? O lume fara bip-click-clack! Daca as inchide ochii si cand i-as deschide totul ar disparea si eu as fi singur om de pe pamant? Inchid ochii dar click-clack-bip. Nimic nu a disparut cand i-am deschis din nou. Poate click-clack-ul nu ma lasa sa ma concentrez. Poate e mai bine sa incerc cand e liniste in jur… Cobor la prima. E de ajuns sa cobor si poate voi scapa pe bip-click-clack-uri…