Ai incercat, vreodata, sa iti aduci aduni toate aminitirile pe care le ai? Eu am incercat sa fac asta. O insumare a unei vieti. Contabilitatea amintirilor. Nu am reusit sa fac o rememorare completa, dar am reusit sa-mi dau seama de un lucru: doar regretele sunt vesnice, amintirile frumoase dunt uitate imediat si reamintite, apoi, doar pentru a fi transformate in regrete. O viata redusa la un sir nesfarsit de regrete si viitoare regrete. Regret ca am facut un lucru, regret ca nu am facut altul, regret modul cum l-am facut, regret ca s-a intamplat ceva, regret ca nu a durat mai mult. Atat de multe regrete…
Am multe amintiri placute dar regret ca trebuie sa traiesc cu frica ca o sa ajunga si acestea niste simple regrete. Orice amintire e doar o bucatica deformasta a istoriei personale. Fiecare an o face sa fie mai vaga, in fiecare an se mai pierde o bucatica care este ori refacuta sumar, reaccentuindu-se trasaturile, acolo unde se mai poate face ceva, ori inlocuindu-le cu altele noi, acolo unde nu mai poate fi salvat nimic. O istorie transformata intr-o minciuna frumoasa. Si amintirea e doar o asociere a unui eveniment, a unei minciuni si, apoi, si a unui regret. Si cu timpul adevarul paleste iar miniciuna se contureaza din ce in ce mai mult, si o simpla fapta capata proportii hiperbolice si devine amintirea cea mai de pret, doar pentru a permite regretului sa devina si mai puternic.
Si ce valoare ar mai avea adevarul fara sa fie minciuna? Ce valoare ar avea minciuna, daca nu ar fi fost odata un adevar? Ce mi-as mai aduce aminte daca nu as regreta nimic?
