Arhiva

Archive for August 2007

Capitolul 4

August 31, 2007 Lasă un comentariu

Era ea. Alergau pe un camp de flori salbatice. Ea avea o floare in par. Da, isi aduse aminte, el i-a pus-o in par. Ce frumos mirosea. Campul sau ea? Nu stia. Nu conta. Era perfect. Ea era perfecta. Era cea mai frumoasa din lume. Nu-si aducea aminte chipul ei, dar era imposibil sa nu fie cea mai frumoasa. Il iubea. Se iubeau.

– Ce frumos era! spuse tanarul ridicandu-se. Pacat ca a fost doar un vis. Lucrurile astea nu se intampla niciodata in viata reala.

Se intoarse pe partea cealalta, incercand sa adoarma din nou, dar imaginea spatarului tare de lemn al bancii din parc il facu sa-si dea seama ca nu mai era cu putinta. Se ridica cu greu, intanzandu-si oasele suferinde si incepu sa-si faca obisnuitele exerciti de „recuperare”. De doua saptamani de cand dormea pe unde apuca isi elaborase o intreaga suita menita sa vindece suferintele provocate de lemnul dur al bancilor din parcurile publice sau de pamantul rece si tare.

Se uita la luna care parea pictata pe cerul senin in speranta ca o sa-si dea seama cat e ceasul. Parea sa fie undeva in jur de 3-4. Se uita, din instinct, la mana sa stanga sa isi confirme banuiala, insa isi aminti ca si-a vandut ceasul acum 3 zile unui vanzator ambulant. Era un ceas rar, primit de la tatal sau in ziua cand implinise 18 ani. Isi aducea aminte si acum acea zi. Era o zi de octombrie ce parea a fi mai degraba de mai. Cerul senin il facuse sa se simta vesnic, puternic, invincibil. Cand tatal sau l-a chemat in biroul sau a crezut ca il chema pentru a-i vorbi iar despre responsabilitatile sale de frate mai mare, precum in fiecare an in de ziua sa. De data asta insa tatal sau nu mai statea in spatele biroului mare ci pe canapea. Nu mai avea aerul degajat ca in fiecare zi de sarbatoare. Avea un chip pe care se citea ingrijorarea sa. Incerca sa o ascunda dar efortul sau nu facea decat sa adanceasca cutele de pe chipul sau. Cand il invita sa ia loc langa el intelese ca vrea sa-i vorbeasca de ceva grav. Se uita prin usa intredeschisa si vazu ca toti fratii sai sunt acolo. Isi incorda auzul si reusii sa-si auda mama in bucatarie. Incerca sa-si aminteasca ce rude in pragul mortii aveau dar isi dadu imediat seama ca mama sa era prea vesela pentru asa ceva. Isi dadu seama ca este vorba despre el asa ca incerca sa-si aduca aminte daca a facut analize in timp util ca rezultatele sa ajunga abia acum. Nu era vorba de asta, era ziua lui, orice ar fi putea sa mai astepte pana maine. Atunci ce era? La scoala era bursier, iar ei o duceau destul de bine pentru a nu fi probleme in a-si urma studiile. Se hotara sa nu mai lungeasca suspansul si se aseza grijuliu alaturi de tatal sau. Atunci acesta ii povesti intrega istorie a familiei lor. O istorie incredibila, imposibil de crezut, absurda, dar atat de reala. Ii raspundea la toate intrebarile pe care si le puse vreodata. Un secret care il condamna la o viata pe care nu ar fi vrut-o. O profetie atat de absurda. Era o minciuna, trebuia sa fie. Dar tatal sau nu mintise niciodata. Adica niciodata in afara de cand era obligat pentru a tine ascuns secretul. Nu avea de unde sa stie atatea detalii despre viata sa. Ii spunea lucruri pe care nu avea de unde sa stie. In final tatal sau deschise seiful si scoase o carte groasa invelita in piele de vitel.

– Aici sta scris tot ce au vrut stramosii tai sa sti. Ii zise dandu-i cartea. E istoria si viitorul tau.

Cand o atinse simti ca trecutul si prezentul s-au unit pentru un moment. Nu mai era nevoie sa o deschida ca sa stie ca e scrisa intr-o limba pe care nu o intelegea. Nu mai era nevoie sa o citeasca. Cand a atins-o tot ce scria in ea a aflat si el. Stia exact ce trebuie sa faca. Trebuia sa caute un batran care sa-l indrume. Trebuia sa se dezlege de tot trecutul sau. De acum era alcineva.

– Acum trebuie sa pleci! isi spuse tatal sau. Trebuie sa cauti paginile lipsa. Trebuie sa-ti construiesti viitorul.

Atunci isi scoase ceasul de la mana si ii spuse:

– Ceasul acesta valoreaza foarte mult. Strabunicii tai l-au pastrat pentru tine. In drumul tau vei da peste obstacole. Acest ceas e pastrat pentru a te trece peste unul dintre ele.

Ii spuse sa-si ia un singur rucsac care sa nu pare a unui om ce pleaca la drum lung. Dupa aceia ii intinse o cutie din lemn de trandafir:

– Aici ai toti banii de care o sa ai nevoie in drumul tau. Foloseste-i cu grija!

Cand iesi din biroul tatalui sau, tanarul era slabit, ametit si alb. In sufletul sau se ducea o lupta prea puternica pentru inima sa. Dar nimeni nu il observa. Era pentru pirma data in viata sa invizibil…

Amintirea aceasta ii aducea inducea, intotdeauan, o usoara ameteala. Isi aduse aminte ca era ziua lui. Cati ani au trecut. Pareau o vesnicie desi erau doar doi.

Privi din nou luna de octombrie si isi aduse din nou aminte de visul sau. Ceva din ea parea a fi venit exact din visul sau. Era doar o parere. Isi ridica rucsacul si incepu sa mearga pe aleile parcului. Ciudat toate pareau a fi fost, cumva si in visul sau.

Da. Avea dreptate. Totul aparuse si in visul sau. Era ziua cand a cunoscut-o….

Categorii:Octombrie, Roman

Cutia cu amintiri

August 31, 2007 Lasă un comentariu

Daca ai putea, care dintre amintirile tale le-ai pastra si pe care le-ai arunca in purgatoriul uitarii?

De-a lungul vietii m-am gandit deseori la aceasta intrebare. De fiecare data cand se intampla ceva rau sau daca ceva nu mergea asa cum vream incercam din rasputeri sa ma leg de o speranta desarta: „daca nu sa intamplat?”, „daca e doar un cosmar? maine o sa ma trezesc… si o sa fie iar azi dimineata… de data asta nu o sa mai gresesc…”. Dar de fiecare data „se intamplase”, „dimineata nu era ieri ci azi”.  Si totul devine o doar o amintire, o istorie a carei urmari le voi simti intotdeauna.

Desi de fiecare data as vrea ca aceste amintiri sa nu existe nu pot spune ca as prefera sa le sterg din memoria mea. Au ajuns parte din mine. M-au format. Fiecare dintre ele m-au facut mai puternic, m-au ajutat sa iau decizii care m-au facut fericit poate pentru un moment, dar un moment fericit. Cineva spunea candva ca „fericirea naste din durere”. Nu l-am crezut niciodata. Nici nu o sa-l cred vreodata. Nu o sa fiu atat de naiv sa cred ca trebuie sa suferi pentru ca sa fi fericit. Totusi nu poti sa negi ca fiecare amintire dureroasa te face sa eviti alte amintiri si mai dureroase si, poate, uneori, sa alegi drumul spre acel moment sublim de fericire…

Dar niciodata nu voi putea sa nu ma intreb: „Totusi nu mi-ar fi placut mai mult de mine cel fara acele amintiri…?”.

PS: recunosc. sunt cateva amintire a caror scop in formarea mea il cunosc dar nu il voi aproba. acelea sunt amintirile mele pe care le-as ascunde. Ascunde, nu sterge. Poate candva voi avea nevoie de ele. Poate sunt singurele care ma vor ajuta sa supravetuiesc. Dar merita…???

Supravetuitori vs invinsi

August 30, 2007 Lasă un comentariu

Candva in evolutia regnului Animalia supravetuia cel mai puternic, cei slabi erau eliminati fara mila. Acum umanizarea noastra ne-a facut sa credem ca toti trebuie sa supravetuiasca. Intr-o lume plina de supravetuitori cine e adevaratul supravetuitor? Celui ai puternic, din punct de vedere fizic, nu ii mai e garantata supravetuirea. Celor inteligenti nu le este garantat succesul. Cei care au succes nu isi mai garanteaza supravetuirea pe propriile forte ci pe puterea lor asupra altora. Un fir de nisip deasupra unui castel de carti de joc in bataia vantului.

Atunci suntem cu totii invingatori sau cu totii niste invinsi?

Supravetuitorii din prezent sunt cei care calca pe cadavre, ca sa ajunga sus, dar , la un moment dat, ajung sa-si bazaza supravetuirea pe noroc. Cadavrele intotdeauna se razbuna.

Dupa parerea mea umila supravetuitorii acestei epoci sunt aceia ce apar in ochii tuturor ca niste vesnic invinsi, vesnic loviti din toate directiile, dar care, paradoxal, inca stau in picioare si zambesc ironic. O ironie indreptata nu inspre cei care-i lovesc ci indreptata spre toti cei care au cautat secretele lumii fara sa le gaseasca, fiindca ei le-au aflat fara sa incerce sa le afle.Ei stiu care e scopul vietii si al tuturor de pe pamant. Ei stiu cum sa obtina nemurirea. Ei sunt alchimistii absoluti, capabili sa transforme aurul in plumb.

Unii incearca sa-si construiasca sa-si construiasca un nume ca sa intre in istorie. Ei renunta la numee lor si devin vesnici. Vesnicul anonim. Ei isi cladesc tablouri cu ei acoperiti de ceata uitarii, iar ceilalti ii vad ca pe mari figuri al istoriei: „Uitel pe generalul Marlborough”, „E regele Ludovic al VII-lea”, „E Isus”, „Sunt eu”… Toti se inseala si toti au dreptate. Iar el ajunge reprezentat in alte tablouri: in unul in uniforma de general cu 5 stele, in altul in haine regale, in altul frac negru… Si vesnicul anonim devine nemuritor fiindca numele sau a fost uitat si oricine fara nume trebuie botezat si oricine fara istorie trebuie sa primeasca una…

Categorii:Thoughts

Consolare

August 28, 2007 1 comentariu

„Vreme de o zi intreaga, zi negustoreasca, tacuta si posomorata de toamna, in care norii grei atarnau apasatori din cer, stabatusem singur calare, un tinut grozav de trist, pana ce m-am gasit intr-un tarziu, cand se lasau umbrele inserarii, dinaintea melancolicei case User.”

Tu ce ai face pentru dragostea ta? Ce ai fi capabil sa sacrifici?

Citatul de mai sus cred ca e dintr-o carte a lui Edgar Allan Poe. Este un citat folosit intr-o alta carte, a altui autor, ca fragment de inceput si ca moto al unui capitol. Acesta descrie in deschidere sa casa „Usher 2”. Ridicata pe „o colina joasa si neagra”, de o culoare „teribil de dezolanta, teribil de ingrozitoare”, cu ziduri „batute de vanturi”. Un helesteu „incredibil de negru si lugubru” cu trestii cenusii. Un loc unde e „vesnic inserare, vesnic octombrie”, unde pamantul este „sterp, steril, mort”. Un loc care provoaca „un fior de gheata, o dureroasa strangere a inimii, o intristrare fara leac a mintii”.

Dupa ce am citit aceasta descriere, care in carte este facuta treptat si mult mai artistic decat am reusit eu sa o redau mai sus, am avut norocul sa trebuiasca sa ma opresc din citit pentru putin timp. Moment in care mi-a fost permis sa visez. Sa ma intreb pentru ce ar construii cineva aceasta oroare? Pentru ce as construi-o eu? Poate firea mea romantica, poate experienta mea m-au facut sa gasesc cazua pentru care personajul principal a ales sa o construiasca ca fiind moartea femeii iubite. De ce? Fiindca mi se pare ca fiind singurul motiv pentru care cineva ar fi capabil de a se ingropa in deprimare pentru a o tine „artificial” in viata pe cea pierduta. Mi se pare o dovada imensa de iubire ridicarea unui asemenea monument al durerii pentru cineva. Cel care ar locuii intr-un asemenea loc ar trebuii sa renunte la el, sa se dedice comemorarii unui moment sfasietor, sa devina preot al unei religii. Religie dedicata unei singure persoane. Nu e o dovada de iubire nemarginita? Pacat ca aceasta duce neaparat la distrugerea „preotului”. El va trebuii, intr-un final, sa fie adus ca sacrificiu pe altarul construit chiar de el.

Iti dai seama cum ar fi ca sa traiesti toata viata intr-o casa care a fost, e si va fi la fel ca in momentul cand ai aflat teribila veste sau cand ai vazut-o inghitita de umbra negra a mortii? Aceleasi lucruri pe care le-a vazut si ea in ultima ei clipa de viata. Sa simti mirosul ei atat de dulce in orice colt. Sa ii simti gustul, sa vezi  goala oglinda in care s-a oglindit imaginea ei de atatea ori, sa te vezi singur in oglinda in care ea aducea ultimele retusuri machiazului, zambind in timp ce tu te chinuiai sa-ti aranjezi cravata?  Iti dai seama cum e sa simti permanent umbra unei fericiri de mult apuse? Sa te uiti la poza ei si sa-ti dai seama ca acea zeita a vietii si viselor tale nu a mai ramas decat un cadavru, un monstru oribil, pe care ai fi vrut sa nu il ingorpi, sail pastrezi toata viata ca dovada incontestabila a existentei ei, a existentei iubirii tale, a devotamentului tau, ca mijloc de a nu permite nimanui sa o uite…

Categorii:Blues, Thoughts

Dictatura majoritatii

August 27, 2007 Lasă un comentariu

Tocmai am vazut o reclama foarte interesanta. Un barbat explica cum e catalogat oricine vrea sa faca ceva neobisnuit. Daca e traditionalist e catalogat ca invechit, daca face ceva grandios e extravagant si asa mai departe. Oricum ideea de baza e socant de adevarata. Pentru o specie care pretinde ca e evoluata si evolueaza continu suntem cam limitati si limitanti.

Consideram inteligenta ca atuul nostru de baza dar cand apare cineva care e mai inteligent decat noi il punem la zid, il crucificam pe crucea normalului: ideiile sale sunt siudate, irealiste, deplasate. Persoana aceea e un idiot. Daca cineva vrea sa faca lumea mai buna e considerat visator si dat la o parte. Daca cineva reuseste sa ajunga sus e catalogat ca hot si profitor. Si exemplele pot continua.

Intr-un cuvant exista o majoritate care hotaraste cum e „normal” si cum trebuie sa fie si sa se comporte fiecare. Daca cineva este peste ceilalti trebuie „distrus”, trebuie umilit, trebuie tortural, trebuie „normalizat”. Daca cineva e sub mediocritate atunci este respins dar nu si „normalizat”.

Cum poate o specie sa-si distruga varfurile si sa-si promoveze nulitatile? Am reusit sa ne negam originea animal, sa devenim ceva total diferit. Pacat ca pentru asta am ales calea involutiei si nu pe cea a evolutiei. Suntem singura specie care prefera sa-si multiplice nulitatile iar „masculii alfa” (adica acele varfuri genetice) sunt „sterilizati”. A devenim mai importanta supravetuirea individului decat supravetuirea speciei…

Trist…

Categorii:Realitatea, Thoughts

Ce vor femeile?

August 26, 2007 5 comentarii

Unul dintre subiectele mele de discutie preferate este „femeia”. Nu in senul de stat la o bere si discutat cu amicii despre „cat de buna e aia” sau „ce fund are tipa aia cu bluza alba”. Desi e o discutie de bere buna, totusi le prefer pe alea in care interlocutorii sunt de ambele sexe. Daca in discutie mai au loc si cateva femei apare o anumita cenzura si se vor induce discutii mai profunde (in special datorita acelei dispute eterne intre femeie si barbat). In acest mod discutiile pot evolua intr-o multime de directii. Binenteles ca majoritatea celor „filozofice” vor fi abandonate fara o concluzie clara ( poate „clara” e pus degeaba ). In cel mai bun caz apar doua concluzii care se bat cap in cap si care in cele mai multe cazuri sunt egal departate de adevar ( adica ambele sunt la fel de false ).

Probabil cel mai comun subiect este, sub diferite subforme, este „ce vor femeile?”. De ce il prefera lumea? Poate fiindca pare simplu de stiut dar nimeni nu stie.  Si din cauza asta il utilizeaza poate interlocutorul stie si ii va combate ideile si vor afla si ei. Sau poate e doar munca de cercetare… Un barbat vrea sa afle cu poate sa cucereasca o anumita tipa si pune subiectul in discutie casa afle metode. Sau o tipa vrea sa fie cucerita si incearca sa inlesneasca drumul… Mie personal imi place acea privire pierduta din ochi celor care se lauda ca stiu cand incearca din rasputeri sa enunte cat mai complex si greu de inteles o idee aparuta pe moment si care de fapt nu spune nimic.

Cand li se pune intrebarea „Cum trebuie sa fie un barbat?” femeile ( cel putin majoritatea celor pe care le cunosc ) declara ca vor sa fie sincer, intelegator, iubitor, de treaba. Daca imi aduc bine aminte asta era raspunsul. Desi relatiile cele mai durabile (si in care sunt implicate tipele cele mai bune) sunt cele in care tipul da dovada de cat mai putin din aceste calitati.

O sa ma hazardez si o sa-mi spun si eu parerea. Ce vor femeile? Dupa umila mea parere, femeia moderna vrea de la un barbat un singur lucru: Ca acesta sa stie si sa fie exact cum vrea ea sa fie el in orice moment. Acum sa o iubeasca enorm, peste o secunda sa o urasca. Acum sa fie sensibil, peste o secunda sa fie „dur”. Acum sa fie un gentleman, peste o secunda sa nu o respecte deloc. Acum vrea sa fie tratata ca o printesa, peste o secunda vrea sa fie tratata ca o servitoare.

Se poate sa ma insel. Se poate ca experienta mea in domeniu sa nu fie de ajuns. Nu stiu, dar daca cineva e de alta parere poate imi spune si mie…

Categorii:Femeia, Thoughts

Femeia perfecta

August 24, 2007 1 comentariu

Intrebat in adolescenta orice barbat prefera femeile „bune” in termen absolut. Femei cu bustul cat mai generos, fundul cat mai bombat, picioarele cat mai lungi. Acestea sunt copii ale tiparelor din topurile de „cele mai sexy” si ale celor din revistele destinate publicului adult masculin. Ei sunt victime ale miturilor impuse de reviste, televiziuni si internet. Fata femeii perfecte este singura lor opinie proprie, fiind singura parte a corpului unei femei care nu a primit un tipar bine definit.

Peste ani fiecare barbat-adult reuseste sa-si creeze 3 tipare de femeie perfecta. Primul tipar va fi cel al femeii prefecte din adolescenta la care nu va renunta usor. Al doilea este cel al „printesei”, genul de femeie cu care ar vrea sa se casatoreasca. Al treilea este cel al femeii cu care se intalneste si cel cu care cel mai probabil se va multumi. Ce-l de-al doilea tipar este o ramura al primului tipar doar ca „upgradat” cu elemente ca inteligenta, stil, frumusete interioara si intelegere. Al treilea tipar de femeie perfecta al unui adult, in cazul ideal este asemanator cu al doilea, in cazul „trofeu” este acelasi cu primul, iar in cazul cel mai nefericit va fi exact opusul celorlalte doua.

La batranete femeia perfecta isi va pierde tiparele fizice si va deveni o buna ascultatoare/ nevasta/ bunica/ bucatareasa.

Conform acestora femeia perfecta este „buna” si usor de bagat in pat in adolescenta. „Buna”, pura, buna, stilata, inteligenta, intelegatoare in tinerete/maturitate si o servitoare care stie sa asculte la batranete. Mie mi se par incompatibile cele 3 etape, deci cum este femeia perfecta? Doar o actrita care sa poata simula cele 3 etape, uitandu-si trecutul odata cu trecerea de la o etapa la alta?? Sau poate e doar un mit? Sau ca sa fie perfecta trebuie doar sa fie o naluca pe care ai vazut-o pe strada, a trecut pe langa tine, iai admirat toate partile, te-a imbatat cu parfumul ei si apoi poate iti vei mai aduce aminte de ea la bere cu amicii? Un mit sau doar o iluzionista cu un show grandios pentru un singur spectator??

Merita sa o astepti? Poate toata viata? Sau poate e de ajuns sa te minti ca ai gasit-o in persoana de alaturi??

Personal deja stiu ce o sa scriu pe felicitarile mele de Valentine’s day…

Categorii:Femeia, Thoughts