Prima pagină > Blues, Thoughts > Consolare

Consolare

„Vreme de o zi intreaga, zi negustoreasca, tacuta si posomorata de toamna, in care norii grei atarnau apasatori din cer, stabatusem singur calare, un tinut grozav de trist, pana ce m-am gasit intr-un tarziu, cand se lasau umbrele inserarii, dinaintea melancolicei case User.”

Tu ce ai face pentru dragostea ta? Ce ai fi capabil sa sacrifici?

Citatul de mai sus cred ca e dintr-o carte a lui Edgar Allan Poe. Este un citat folosit intr-o alta carte, a altui autor, ca fragment de inceput si ca moto al unui capitol. Acesta descrie in deschidere sa casa „Usher 2”. Ridicata pe „o colina joasa si neagra”, de o culoare „teribil de dezolanta, teribil de ingrozitoare”, cu ziduri „batute de vanturi”. Un helesteu „incredibil de negru si lugubru” cu trestii cenusii. Un loc unde e „vesnic inserare, vesnic octombrie”, unde pamantul este „sterp, steril, mort”. Un loc care provoaca „un fior de gheata, o dureroasa strangere a inimii, o intristrare fara leac a mintii”.

Dupa ce am citit aceasta descriere, care in carte este facuta treptat si mult mai artistic decat am reusit eu sa o redau mai sus, am avut norocul sa trebuiasca sa ma opresc din citit pentru putin timp. Moment in care mi-a fost permis sa visez. Sa ma intreb pentru ce ar construii cineva aceasta oroare? Pentru ce as construi-o eu? Poate firea mea romantica, poate experienta mea m-au facut sa gasesc cazua pentru care personajul principal a ales sa o construiasca ca fiind moartea femeii iubite. De ce? Fiindca mi se pare ca fiind singurul motiv pentru care cineva ar fi capabil de a se ingropa in deprimare pentru a o tine „artificial” in viata pe cea pierduta. Mi se pare o dovada imensa de iubire ridicarea unui asemenea monument al durerii pentru cineva. Cel care ar locuii intr-un asemenea loc ar trebuii sa renunte la el, sa se dedice comemorarii unui moment sfasietor, sa devina preot al unei religii. Religie dedicata unei singure persoane. Nu e o dovada de iubire nemarginita? Pacat ca aceasta duce neaparat la distrugerea „preotului”. El va trebuii, intr-un final, sa fie adus ca sacrificiu pe altarul construit chiar de el.

Iti dai seama cum ar fi ca sa traiesti toata viata intr-o casa care a fost, e si va fi la fel ca in momentul cand ai aflat teribila veste sau cand ai vazut-o inghitita de umbra negra a mortii? Aceleasi lucruri pe care le-a vazut si ea in ultima ei clipa de viata. Sa simti mirosul ei atat de dulce in orice colt. Sa ii simti gustul, sa vezi  goala oglinda in care s-a oglindit imaginea ei de atatea ori, sa te vezi singur in oglinda in care ea aducea ultimele retusuri machiazului, zambind in timp ce tu te chinuiai sa-ti aranjezi cravata?  Iti dai seama cum e sa simti permanent umbra unei fericiri de mult apuse? Sa te uiti la poza ei si sa-ti dai seama ca acea zeita a vietii si viselor tale nu a mai ramas decat un cadavru, un monstru oribil, pe care ai fi vrut sa nu il ingorpi, sail pastrezi toata viata ca dovada incontestabila a existentei ei, a existentei iubirii tale, a devotamentului tau, ca mijloc de a nu permite nimanui sa o uite…

Categorii:Blues, Thoughts
  1. deea
    Septembrie 5, 2007 la 8:46 pm

    da asa e ai dreptate..e o poveste foarte trista:((:((imi plac blogurile tale…..le citesc cu foarte multa placere

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: