Acasă > U.O.d.p.P. > U.O.d.p.P. – Ziua 1

U.O.d.p.P. – Ziua 1

Dimineata nu era nimic diferita de celalalte care au precedat-o. Aceiasi lumina rece intra in camera, acelasi ciripit monoton de pasari, acelasi frig in afara paturii. Ca in fiecare dimineata a fost nevoie de jumatate de ora sa ma trezesc. De ce nu mai pot adormi inca putin? Inca e noapte afara. Hai ca mai am inca cateva minute. sa incerc sa ma uit putin la televizor. Caut nervos telecomanda, iarasi am pus-o exact in celalat capat al camerei. Ma ridic si fug inspre birou.. nu e acolo… injur providenta si dau sa caut telecomanda. Nu e nicaieri, oricum deja m-am trezit. Imi e frig, asa ca fug repede si ma schimb in haine groase. E mai bine asa, nici nu mai simt frigul din casa.

Incerc sa-mi fac ceva de mancare dar nu merge gazul. Nenorocitii… Si mai spuneau ca sunt paranoic cand spun ca universul ma uraste. Azi mancam in oras! O sa-mi iau ceva pe drum. Acum am prea mult timp liber. Daca stiam mai dormeam putin. Dau drumul la televizor… Nimic. Incerc sa-mi aduc aminte cand am platit ultima data abonamentul la cablu… Teoretic nu ar avea de ce sa mi-l taie. Imi trece din nou prin cap ca „universul ma uraste” dar socul primit de la frigul de afara ma face sa ma gandesc la puloverul mai gros din sifonier. Incep sa merg cu capul intre umeri si dardaind din fiecare incheietura. „E mai frig ca in iad. Ar trebuii sa faca incalzire pe sub asfalt…” imi spuns si incep sa zambec uitandu-ma la gropile lasate de demolatorii de drumuri.

Cand ajung la metrou imi dau seama ca e ceva in neregula: usile statiei sunt inchise. „Trebuie sa tranversez, o sa trebuiasca sa astept la semafor… Urasc sa astept”. Deodata primesc prima palma rece a trezirii: Nu sunt masini pe strada. Nu am vazut nici una de cand am plecat de acasa. Nu am vazut nici macar un om. Ma uit disperat in jur si… nimic. Nici macar o urma umana. Bag mana in buzunar si scot mobilul. In sfarsit un semn bun, merge. Incep sa sun la toti cei din lista mea, apoi incep sa sun la numere aleatorii… nici un raspuns. E imposibil ca la ora asta sa nu fie nimeni treaz, sa nu aiba nimeni telefonul deschis, sa nu raspunda nimeni. Ma hotarasc sa merg mai departe. Incep sa sun la politie, la pompieri, la salvare… Nu raspunde nimeni. Parca au disparut toti de pe fata pamantului. Incep sa merg… „Trebuie sa gasesc pe cineva. Trebuie.”. Incep sa tip… nici un raspuns. Se face pranzul, imi e foame. Mi-am amintit brusc ca trebuia sa-mi iau ceva de mancare de afara. „Era prea mare coada si mi-a fost frica sa nu intarzii, glumesc cu mine insumi. Mai bine plec acasa. Dar mai intai sa fac niste cumparaturi.” Sunt singurul supravetuitor al unei glume astronomice. De acum sunt primar, consilier, politist, pompier, doctor si cetatean in propiul meu oras. Am un oras mare de condus. Mai bine ma duc sa fac niste cumparaturi. Cred ca e timpul pentru un craciun timpuriu. Craciunul vietii mele. Poate ultimul, poate prima zi a unui craciun etern… Merry Christmas, everyone!

Categorii:U.O.d.p.P. Etichete:
  1. Octombrie 20, 2007 la 2:32 pm

    una din zilele alea huh?

  2. Octombrie 20, 2007 la 6:53 pm

    nope

  3. Noiembrie 3, 2009 la 9:10 pm

    E frumoasa povestea :*:X:P

  4. Noiembrie 14, 2010 la 10:13 pm

    ..tare…i’a placut la profa mea…:))

  5. Noiembrie 14, 2010 la 10:40 pm

    @lluka: sa inteleg ca ti-ai facut tema cu istorisirea asta? Ma bucur sa fiu de ajutor.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: