Pana la adanci batraneti…

„Si au trait fericiti pana la adanci batraneti…” Ce frumos suna. Parca ai vrea sa crezi asta. Cum auzi acest vers incepi sa-ti imaginezi un copil stand in fata unui semineu, un copil care sta si asculta o poveste. Pe canapeaua din fata lui, bunica sa citeste, dintr-o carte, un basm cu printi si printese. Bunicul sta langa ea cu ochelarii sai grosi de bunic si citeste un ziar. Si stau unul langa celalalt. Si parul lor alb pare din argint. Si amandoi isi ridica, din cand in cand, privirea si isi zambesc unul altuia complice. Ce imagine frumoasa! Parca e o felicitare de craciun. Nu exista asa ceva in realitate… Ei nu au un semineu. E prea scump. Amandoi sunt bolnavi. Bunicul abia a iesit din spital, bunica trebuie sa se interneze. Amandoi au probleme cu inima. Amandoi se simt rau. Au tensiunea crescuta, nu pot sa se joace  cu nepotul lor, nu pot sa se plimbe prea mult cu el. Pensia nu le ajunge asa ca renunta la unele medicamente.

Se simt din ce in ce mai rau, dar nu-si mai aduc aminte cum era cand se simteau bine. Nu-si mai amintesc cum era cand mancarea cantarea mai mult decat medicamentele. Au renuntat demult sa mai fie sot si sotie, acum sunt doar tovarasi de suferinta. Acea mare iubire care i-a adus in fata altarului si care le-a daruit un fiu a murit demult. Au ingropat-o pentru a putea supravetuii, pentru a putea sa traiasca cu gandul ca e o epava si sa poata sa vada cum celalalt devine, la randul sau, o epava. Doua epave luptandu-se in mijlocul oceanului sa nu se scufunde. Amandoi stiu ca vor muri. Nu le e frica de moarte, asa ca nu se roaga sa nu moara ci sa moara inaintea celuilalt pentru a nu simti durerea singuratati, se roaga sa moara celalalt primul pentru a-l scuti de durerea singuratatii. Ar vrea sa moara impreuna dar stiu ca nu se poate. Ar dori sa moara acasa fara dureri, dar e prea tarziu pentru asta. Nu mai sunt tineri, sunt batrani si batranetea e suferinta.

Dar sunt fericiti. Fericirea e relativa. Au ajuns la punctul in care fericirea nu e traita ci rememorata. Isi aduc aminte cum au copilarit, cum s-au cunoscut, ce emotii au avut la prima intalnire, cum a fost la nunta, cum s-a imbatat cavalerul de onoare si inchina in cinstea mirilor dupa fiecare melodie. Cum s-au mutat in primul lor apartament, cum s-a nascut fiul lor, cuym a fost copilaria acestuia, ce petrecere au dat cand acesta a intrat la facultatea de arhitectura, cum se laudau, apoi, cand treceau pe langa cate o cladire pe care a proiectat-o fiul lor, cum si-au cunoscut nora, cum li s-a nacut nepotul. Toate amintirile care inca mai sunt vii in mintea lor le remomoreaza impreuna pentru a retraii bucuriile, pentru a suferi din nou, pentru a nu putea sa le uite.

Isi aduc aminte de prietenii pe care i-au avut alaturi toata viata, si care, acum, devin din ce in ce mai putini, se muta toti in „camere racoroase cu usa in tavan” cum glumeste bunicul cu amaraciune. Si-au ingropat parinti, bunici, frati, prieteni. De atatea ori in doliu…

E tarziu nepotul se duce la culcare. Bunica il imbratiseaza si ii ureaza „somn usor”. Pe bunic il saluta militareste. Acesta ii raspunde la salut asa cum a facut in fata salutului multor tineri soldati. Insa, de data asta, a facut-o sperand ca „militarul” din fata sa nu va fi nevoit vreodata sa salute obligat in acest mod.

Incepe sa discute cu bunica subiecte marunte culese din ziar. Mici barfe fara vreo valoare, pentru subiectele importante nu au nevoie de cuvinte, se cunosc destul de bine incat sa stie parerea celuilalt inainte ca acestuia sa-i treaca prin minte. In atatia ani au invata sa priveasca in ochi celuilalt si sa stie deja ce vrea sa spuna.

Bunica incepe sa povesteasca o intamplare din tinerete. Intamplare de care i-a adus aminte un titlu dintr-un ziar. Se opreste brusc, isi pune mana e piept, si apoi isi lasa mana si capul sa cada fara suflare. Bunicul incepe sa o strige incet. Stie ca nu o sa-i mai raspunda. Stie ca nu nu o sa-i mai auda vreodata vocea, dar trebuie sa incerce. Se ridica incet si ii inchide ochii. A mai facut asta inainte, in razboi, dar aceia erau soldati, chiar daca ii erau prieteni stia ca ori el ori ei vor muri pe campul de lupta. Pentru ei era pregatit dar pentru asta nu avea cum sa fie vreodata pregatit. Era cel mai vechi si mai bun prieten al sau. Isi aduse aminte de o discutie pe aceasta tema, pe care a avut-o cu sotia sa cu cateva zile inainte, asa ca se du-se cu pasi calculati spre bucatarie de unde scoase dintr-un sertat o lumanare si o cutie de chibrituri. A aprins lumanarea si o puse la capatul bolnavei in paharul din care sotia sa a baut pentru ultima data apa. Abia cand a incercat sa aprinda lumanarea si-a dat seama cat de mult tremura. A luat telefonul si a format numarul fiului sau.  Vrea sa fie lasat sa o planga singur, cel putin pana dimineata, dar nu vrea sa-si supuna nepotul la un soc care nu era necesar. Cand a recunoscut vocea fiului sau la celalalt capat al telefonului isi pierdu firea pentru o secunda, asa ca il intreba „ce mai faci fiule”, doar pentru a-i da posibilitatea sa se adune ca sa-i spuna vestea. Era prima data cand isi suna fiul, pana atunci cea care forma numarul era sotia sa, el doar venea sa vorbeasca dupa ce „secretara” isi intreba fiul daca a mancat, daca se imbraca gros si ii spunea sa aiba grija cum conduce. O asemenea abatere de la obicei nu era permisa pentru un militar asa ca fiul sau a inteles totul doar dintr-o simpla intrebare si a intrebat direct „Ce s-a intamplat cu mama?” „A murit, a raspuns bunicul cu calmul sau de militar de cariera. Vino acasa sa ma ajuti.” Tot ce ar mai fi putut spune era de prisos si prea dureros asa ca a inchis telefonul pentru a nu-i permite fiului sau sa mai puna vreo intrebare.

Un singur suflet intr-o camera care a ajuns imensa intr-o singura secunda. Imensa si goala. Singur alaturi de o umbra a ceea ce a fost candva sufletul sau. Pentru prima data s-a simtit singur cu adevarat. Pentru prima data in viata era fara ea. Viata lui a inceput la 17 ani cand a vazut-o pentru prima data. Era asa frumoasa. Isi aducea perfect aminte cum era imbracata, cum mirosea. Acum simtea ca a murit o parte din el. Lacrimi calde au inceput sa i se rostogoleasca pe obraji. Plangea pentru prima data in 60 de ani. Nici razboiul cu crimele sale nu i s-a parut atat e dureros ca viata cu crima sa.

Lacrimile inca ii curgeau pe obraji cand a fost gasit, fara suflare, de fiul sau. Statea pe scaun privind spre ceea ce i-a fost sotie pentru atatia ani. Parea asa de viu incat fiul sau a crezut ca doarme. Era pregatit sa-si ingoape ambi parinti deodata, sau la distanta mica unul de altul. Stia ca nu ar fi putut traii unul fara altul. A inceput sa planga in liniste alaturi de sotia sa. O iubire imensa terminata intr-o clipa. O iubire umana devenita eterna.

Atunci a intrat in camera un copil prea fraged pentru a nu fi socat de privelistea celor doi bunici morti si a celor doi parinti plangand. Aceasta imagine i-a ramas adanc intiparita in memorie. Si-o aducea aminte foarte des dar niciodata nu a dost mai vie decat in nopatea cand plangea alaturi de sotia sa privindu-si parinti morti. In acea clipa a intrat in camera fiul sau. Oare si fiul sau va trebuii sa-si planga parinti ca fiul unui militar si apoi fiul unui arhitect? Va muri si el alaturi de sotia sa mult iubita, precum au facut inaintea sa un militar si apoi un arhitect?

Blestemul de a traii inainte de vreme, maortea printilor prin cea a bunicilor si binecuvantarea de a muri alaturi de fiinta iubita…