Prima pagină > File de jurnal, Thoughts > Vorbesc si gandesc criptat

Vorbesc si gandesc criptat

Intr-un moment de plictiseala, eu si niste prieteni, am facut un mic interviu pe care l-am inregistrat. Era un sir intreg de intrebari destul de serioase, poate putin flozofice, pe care le puneam fiecare fiecaruia, fiecare punea intrebari si fiecare raspundea la intrebari.

Acum, la cativa ani de la acel „cenaclu filozofic” am reascultat inregistrarile. Primul lucru care l-am remarcat e consecventa amicilor mei in raspunsuri, daca ii intrebi acelasi lucru sigur vor raspunde la fel. Spre deosebire de ei eu nu mi-am pastrat raspunsurile, desi ideile mele asupra subiectelor atacate sun aceleasi raspunsurile s-au schimbat mult. Nu stiu daca aceasta se datoreaza si unei evolutii intelectual-ideologic a mea, dar stiu ca orice raspuns pe care l-am dat a continut mult din sentimentele si trairile mele din acea vreme. Orice raspuns era obiectiv in argumentare si subiectiv in insusi existenta sa. Orice raspuns a fost spus sub influenta acelor vremuri.

Acum cand am ascultat acele raspunsuri date de mine mi se par stranii, ciudate, ale altcuiva. Abia acum am inteles de ce mi se spunea ca raspund doar pe jumatate la intrebari. Cand raspund la o intrebare nu ii raspund celui ce mi se adreseaza ci doar mie. Nu imi pasa de ce intelege celalalt. Raspunsul meu il imart in doua jumatati: una pe care o spun intr-un mod obiectiv si una pe care o criptez in sentimentele si trairile mele, o jumatate obiectiva sonora si o jumatate subiectiva muta si subinteleasa. Din cauza asta am capatat ticul de a intoxica interlocutorul cu multe informatii obictive, prefer sa-i dau o jumatate obiectiva mai mare in cantitate dar la fel in continut si sa nu-i permit sa mai inteleaga ca exista o parte subiectiva care nu ii este permis sa o inteleaga decat daca m-ar cunoaste cu adevarat.

Dupa ce am ascultat aceste inregistrari de cateva ori am reusit sa imi dau seama ca vorbesc criptic chiar si pentru mine. Multe ganduri sunt nascute doar ca sa fie uitate. Am reusit sa inteleg doar vreo 70-80% din ceea ce vroiam sa zic atunci, restul se pierde in ceata. Nu mai pot sa-mi aduc aminte ce simteam atunci si asta e singura cheie care poate sa decripteze labirintul propriilor mele ganduri. Acum ma uit la el fara sa stiu unde e intrarea in labirint, unde e iesirea din el, pierdut in fata unei usi pe care am inchis-o fara sa vreau si apoi am pierdut cheia.

Aceste inregistrari mi-au permis sa ma analizez deoarece nu mai reusesc sa ma identific cu acel „eu”. Desi m-am schimbat mult nu cred ca aceasta tendinta de autocenzurare/autocriptare inconstienta s-a estompat vreun pic, chiar cred ca s-a intensificat. Poate candva, intr-un moment de slabiciune o sa aleg sa daruiesc cheile cuiva, sau poate se va arata cineva destul de inteligent incat sa sparga singur lacatele, sau poate va aparea persoana care va merita sa primeasca cheile… nu stiu, nu mai stiu nimic… 

  1. vrajitoru
    Ianuarie 10, 2009 la 11:14 am

    misto articlul asta:)…vad ca nu l-a comentat nimeni…voi fi primul:D:P

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: