Acasă > Blues, Quotes, Thoughts > Monologul ultimei clipe

Monologul ultimei clipe

Simti? Simti durerea? E aici. E aici de multa vreme, de la inceput. Cand m-am nascut s-a nascut si suferinta mea, cand am crescut a crescut si ea, dar ea a crescut mai repede, uneori cate putin in fiecare zi, alteori crescand ca un fat frumos al infernului meu. A fost mereu langa mine, poate cel mai mare dusman, si, poate, singurul prieten. Desi am parasit-o din cand in cand ea nu m-a parasit niciodata, asteptant momentele cand imi era greu si izvorand din uitare, fiindu-mi alaturi.

Mereu am crezut ca se hraneste cu sufletul meu, dar acum imi dau seama ca in tot acest timp eu m-am hranit cu sufletul ei, eu m-am hranit pentru a deveni mai puternic. O mama de la sanul careia am supt puterea de a merge mai departe.

Si acum stam fata in fata si ne intrebam cine a gresit. Ea nu a fost capabila sa-mi dea toata puterea de care aveam nevoie, sau eu nu am fost capabil sa ud samanta acestei dureri pentru a rasari, din inima mea, puterea de a o continua? „Intotdeauna te-am considerat cel mai mare dusman al meu. Intotdeauna te-am urat” i-am spus eu, „Intotdeauna ti-am fost cel mai bun prieten. Intotdeauna te-am iubit.” imi raspunde ea. Si acum, cu fiecare clipa, cu fiecare picatura de sange care se scurge din trupul meu muribund imi dau seama ca are dreptate. Suferinta e numele singurului inger pazitor care mi-a fost permis sa il am. Intotdeauna am crezut ca lacrimile o fac mai puternica, desi acum realizez ca erau darul ei pentru mine, cel mai frumos cadou la care puteam spera.

Acum ea nu devine mai slaba, ci devine mai puternica cu fiecare picatura de sange care cade pe pardoseala rece. Stiu ca e rece fiindca fiecare picatura de sange care o atinge imi transmite raceala ei. Si suferinta devine din ce in ce mai puternica, dar nu o mai simt, nu mai e a mea, de acum va pleca sa fie ingerul pazitor al altui copil al disperarii de pe acest desert al sperantei. 

In ultimele clipe nu mai simt disperarea de a o sti langa mine. Ultimul cadou al ei pentru a-mi permite sa-mi iau ramas de la vesnicul meu prieten. „De ce nu le vei povesti ultimele mele ganduri? De ce ii vei lasa sa ma creada un simplu nebun?”, „E doar pedeapsa neputintei tale” imi raspunse ea cand ultima picatura atinse pardoseala rece, uitandu-ma in singuratatea ultimei clipe. „Adio dragul meu!”.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: