Euforie

De acum vreo doua saptamani am inceput sa traiesc intr-o continua euforie. Asta pana acum vreo 2 zile cand am inceput, brusc, sa ma intreb „de ce?”, o intrebare atat de scurta dar care cere atat de multe raspunsuri diferite. Doua perioade atat de diferite in atat de putin timp. Cand eram euforic nu puteam sa nu ma gandesc la „de ce sunt euforic”, nu am avut nici un motiv aparent: viata mea la fel era, aceiasi oameni gri se perindau prin fata mea, ma ocupam cu aceleasi lucruri lipsite de scop si sens. Si totusi de ce dintr-o data am inceput sa nu mai pot de fericire, sa zambesc incontinu, sa cant (cantatul in locuri publice fara alcool, nu mi-a fost niciodata specific.)? Am stat si am analizat fiecare moment al vietii mele in zilele dianinte de „marea euforie” si nu pot sa-mi dau seama ce e. Ceea mai logica explicatie a fost data de mama mea: „cred ca Liviu e indragostit”. Un verdict pe care sigur -as fi dat si eu daca as fi privit din afara, sau as fi dat vina pe endorfine. Dar daca privesc din interior, si am inceput sa cred ca ma cunosc destul de binisor incat sa-mi dau seama macar de astea, nici una nu pare prea adevarata. Cand ma indragostit nu sunt chiar asa de euforic, e destul de diferita faza. De cine m-am indragostit daca inima mea nu sare din loc la vederea nici uneia dintre femeile din viata mea, cel putin nu mai mult ca inainte. Si daca nu e nimeni in afara de care sa ma fi indragostit, sa presupun ca m-am indragostit de mine? In sfarsit am inceput sa ma simt bine in pielea mea? Yeah, right. The seventh sign of the apocalypse. Run for your life. Nici chiar atat de rau nu am ajuns. Atunci ce? Am tampit chiar atat de mult incat sa incep sa ma multumesc cu ceea ce primesc? Am ajuns atat de jos incat mi-au murit idealurile? La viitor nu pot sa ma mai uit demult, dar asta nu inseamna ca nu pot visa. Si totusi?

Era ciudata toata starea. Nici macar nu ma mai enervau persoanele a caror simpla aparitie ma scoate din sarite. Live and let live? wtf? Not my point of view. Oricum ma obisnuisem cu ea. Era ca un catel urat si enervant care, pana la urma, ajunge in inimile tuturor. Totusi inca am impresia ca o parte din ea inca e acolo, mai slaba dar prezenta. Oricat de dezamagit de mine si de lume sunt, oricat de mult as cauta motive pentru simpla existenta, nu pot sa zic ca sunt intr-o stare de disperare, tristete, nici macar melancolic nu sunt, doar plictisit, in rest destul de multumit. Inca mai cant…

Categorii:File de jurnal
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: