Bring my family back…

Metrou, seara tarziu, lume putina, neoane slabe, mireasma de liniste, tulburata din cand in cand de tocurile vre-unei doamne. Incep sa ma gandesc la cei voi face maine, la ce am facut azi. „De ce?” se aude in stanga mea, vocea e cunoscuta, tonul mi-e familiar, cunosc acea persoana, o cunosc atat de bine. Am vrut sa ma ridic si sa tip de bucurie, dar m-am abtinut, nu ma bucuram asa de tare, nu ma bucuram asa cum ar fi trebuit, orice expresie a bucuriei ar fi fost prea falsa. Reintalnirea dupa atat de mult timp cu cel ce mi-a fost cel mai bun prieten aproape o viata, si totusi nimic din bucuria pe care credeam ca o sa o simt. Mi-a fost atat de dor de sfaturile tale, de injuraturile tale care m-au tinut in toate mintile cand totul se prabusea in jurul meu. Eram atat de buni prieteni si totul s-a destramat intr-o secunda. De ce? Nu stiu, nu mai stiu de la ce a pornit totul, motivul aparent e prea stupid ca sa distruga totul, dar poate ca nu voi sti niciodata. „De ce? Nu asta era intrebarea la care te gandeai mai devreme?” continua vocea dupa cateva secunde. Ce bine ma cunosti. Nici macar gandurile nu pot sa mi le ascund.

Discutia a continuat pe durata celor doua statii cat am mers impreuna. O discutie atat de fada, atat de lipsita de sens fata de acele discutii interminabile despre atat de multe lucruri, care chiar daca nu aveau nici o valoare, capatau valoare doar pentru ca ajungeau in discutia noastra. Si acum, nimic nu mai poate avea valoare, e prea mare distanta. Ce s-a intamplat atat de tragic intre noi incat s-a creat puntea asta? Cand ai devenit acest individ fara valoare, doar un strain intr-o lume pustie? Cum de te-ai schimbat atat de mult? M-am schimbat eu atat de mult si am tras imaginea ta alaturi de mine, pana ce am deformat-o atat de mult incat nu mai are nimic in comun cu cel de la care a plecat totul? Nu mai stiu, stiu doar ca acest strain nu e acel prieten bun pe care il voi avea intotdeuna in inima mea.

„Poate mergem vreodata la o bere” spuse vocea. O, ce raspuns dureros, acel raspuns pe care il cunosteam atat de bine, acel „poate” de politete, pe care l-am folosit de atatea ori si eu si el, nu mai stiu cine l-a spus primul, nu mai conteaza, doar ca nu mi-am imaginat niciodata ca o sa-l primesc si eu, si tocmai de la aceasta persoana. Si totusi stiam ca acelasi raspuns o sa il dau si lui, daca nu l-as fi primit eu inainte. Totul s-a daramat intr-o secunda, cel pe care il aveam in fata nu mai era acel frate pe care il stiam, ci doar imaginea acestuia intr-o oglinda murdara si plina de crapaturi. Nu vreau sa am de-a face cu acest strain. Ar fi prea dureros sa vad ca nimic nu mai poate fi cum a fost, nu mai pot sa-l vad pe acel prieten, caruia puteam sa-i spun aproape tot, atat de diferit, prefer sa raman doar cu imaginea lui, acea imagine care imi va fi intotdeuna draga.