Archive

Archive for Aprilie 2008

E mai simplu sa ii salvezi pe altii

Aprilie 30, 2008 Lasă un comentariu

E mai simplu sa ii salvezi pe altii decat sa te salvezi pe tine. Asta am observat in cel mai urat mod cu putinta. De fiecare data cand trebuie sa fi salvat ajungi intr-o depresie care te face sa nu mai vrei sa te mai salvezi, sa nu mai poti sa gasesti in tine acea putere de care ai nevoie. Si atunci ar trebuii sa intervina un prieten care sa devina exact aceasta forta de care ai nevoie.

Cand vrei sa te salvezi, gasesti in tine prea multe probleme, si incerci sa le rezolvi pe fiecare in parte, mai intai pe cele mai mici, pentru ca celalalte ti se par de ne trecut. Cand incerci sa salvezi pe altu, tu vezi doar o problema din cele multe pe care le are. Si incepi sa te concentrezi asupra acelei probleme si il faci pe om sa devina puternic si sa creada si el ca aceea e singura lui problema, si o va rezolva, si se va crede fericit pentru cateva minute, ore, zile, pana cand isi va da seama ca totul porneste dintr-un loc mult mai adanc. Dar tu l-ai salvat, pentru un moment era salvat, dupa aceia a aparut ceva care l-a adus inapoi, si tu nu vei sti niciodata ca acel ceva nu a aparut, ci era prezent acolo de ani.

Cand incerci sa salvezi pe cineva tu vezi doar varful aisbergului, doar acea mica parte care pluteste deasupra suprafetei oceanului. Si din miopia ta intelectuala/informationala ajungi sa incerci imposibilul si se poate sa reusesti, imposibilul e doar multimea lucrurilor pe care nimeni nu s-a incumetat sa reuseasca sa le obtina. Din interior totul pare apocaliptic.

E mult mai usor sa te gandesti ca lupta e cea mai buna solutie cand esti in afara problemei. Cand esti in interior nu mai vrei decat sa gasesti o scapare, un loc unde sa poti dormi linistit, fara sa te impiedice gandurile sa adormi. Si orice loc unde poti sa te intinzi si sa dormi e bun, ce conteaza ca patul pe care ti l-ai ales este un esafod, iar perna ti-e buturuga, iar noapte buna iti va mai spune doar securea calaului.

Categorii:Thoughts

Pastele la romani

Aprilie 27, 2008 Lasă un comentariu

Romanul e credincios. Dumnezeu este prezent in orice face. Si in fericire: „ma ajutat dumnezeu” si in tristete „asta a fost voia domnului” si in suparare „tu-ti dumnezeii mati”…

Romanul e credincios. Cele zece porunci sunt tinute cu sfintenie. Nu se fura. Nu se omoara. Nu se ia numele domnului in desert, bla, bla, bla. (Si marmota invelea ciocolata in staniol, de fapt acum nu mai invelsete ca nenorocitii au renuntat la staniol. Sa facem greva pentru saracele marmote disponibilizate.)

Romanul e credincios. Sigur, cum zici tu. De fapt propozitia corecta e: romanul e un ateu care se crede credincios. Daca iei biblia si iei fiecare calitate a unui bun crestin, nu o sa gasesi prea multe care sa corespunda si romanului de rand. Romanul injura, fura, preacurveste si considera ca e normal. Ca asa se face. Am vazut oameni care se duc in fiecare duminica la slujba foarte evlaviosi, cerand iertarea pentru pacate. Si ei chiar considera ca nu pacatuiesc, si viseaza la rai. Pana si cel mai mare pacatos roman considera ca locul lui e in rai. Eu am spus de multe ori ca o sa ajung in rai imediat dupa ce ajunge si Lucifer sfant, si totusi am facut mai putine pacate decat „sfintii” care imi trec prin cale in fiecare zi.

In multe religii exista o carte sfanta care trebuie citita de fiecare credincios. In religia romanilor nu exista asa ceva, sau poate a ajuns Libertatea sau Compactul carti sfinte, cine mai stie. Eu sunt ateu si totusi am citit biblia. Recunosc ca doar de 4 ori dintre care de 4 ori versiunea prescurtata, versiunea full mi s-a parut prea groasa ca sa o citesc de mai mult de odata. Dar asa suntem noi ateii nu avem carti sfinte si de asta ne simtim frustrati si le citim pe toate ale celorlalte religii.

Oricum ar fi romanul, odata in an, de paste devine cel mai mare „credincios” dintre toti. Ma refer la „credinciosii” care merg sa „ia lumina”. Asa ca in fiecare an apare fiecare om cu mic cu mare pleaca in seara de inviere spre biserica. La coltul bisericii se intalneste cu grupul de prieteni mai apropiati, iar apoi pleaca cu toti prin multimea tot mai mare de „credinciosi” ca si ei, sa se intalneasca cu ceilalti prieteni. Intalniti cu toti se pun pe fumat, si pe glume, alea deocheate se spun cu voce inceata, sa nu auda dumnezeu. Dupa jumatate de ora de ras pe saturate, si de barfit la adresa marilor absenti ai grupului, pe seama ultimelor cuplari a cunoscutilor, se mai admira creatia domnului, mai ales cand trasaturile blugului strans scot in evidenta curbele create de dumnezeu (sau poate de satan, dar cine mai tine evidenta? ce-i frumos si lui dumnezeu ii place). Dupa jumate de ora de la intalnire, vine ora 12, ora cand vine lumina. Fiecare incepe sa il imbranceasca pe celalalte: „Se vede ceva? Vine?”. Dupa ce lungesc gaturile spre intrarea in biserica (noroc ca e biserica de cartier si vin multi oameni si nu trebuie sa intre in biserica: „Fato iti dai seama sa stai in biserica, sa te imbranceasca babele. Ca le-a apucat credinta cand le cauta moartea acasa”, „Da fato, ce dobitoace. Sa le ia dracu pe toate. Da-le-n pula mea ca vine lumina, si sa luam mai repede ca ma dor picioarele.” (discutie inregistrata cand ma lasam tarat la inviere). Dupa ce vine si randul lor sa „ia lumina”, si isi apind lumanarile, incep sa plece spre casa. Unul dintre ei incepe sa devina glumet, isi stinge lumanarea si o aprinde cu o bricheta ordinara, si altu incepe sa stinga lumanarile la cei pe care ii vede singuri, si cel cu lumanarea aprinsa cu bricheta apare binevoitor si le da el lumina. Ce gluma buna. Toti rad de se prapadesc. Apoi tipu cu lumanrea aprinsa cu bricheta o stinge si isi aprinde lumanarea de la unu care o aprinsese la biserica. Si toti pleaca fericiti spre casa. Ajung acasa, isi pun lumanarea intr-un pahar jegos, ca alea bune se murdaresc, si apoi pleaca grabit la prieteni ca sa inceapa o distractie pe cinste. „Frate, vine si curva aia de ******. Se fute usor boarfa. Poate ne scoatem si noi un futai in seara asta.” Si toti petrec, se duc acasa dimineata si se culca. Si cand se trezesc sunt cei mai curati mielusei ai domnului.

Asa vad eu tot pastele la romani. Poate ca cei pe care i-am prezentat mai sus sunt doar o suma a pacatelor romanilor, dar in 99% din romani se gaseste cel mai impur lucru din lume, se crede ca lumina de care vorbeste preotul e doar o flacara de la lumanare si nu un sentiment ce se poarta in suflet. Cel putin asta am inteles eu. Mi se pare logic, flacara de la lumanare e doar o flacara fara importanta, doar un simbol a ceva imaterial, dar in epoca moderna acel lucru imaterial a fost uitat si a fost confundat simbolul cu elementul simbolizat.

Dar pana la urma eu sunt ateu, ce stiu eu? Poate asta inseamna credinta. Daca exista un dumnezeu si astia ajung in rai, doamne trimite-ma in iad.

Categorii:Realitatea

Hristos a inviata… sursa mediafax…

Aprilie 27, 2008 Lasă un comentariu

invierea dupa media

Traim intr-o tara in care suntem atat de flamanzi dupa informatie incat acceptam orice mizerie de stire primita de la media, indiferent de cat de ireala e/pare. Si asa am ajuns intr-o tara in care media ia orice barfa fara sa o verifice, iar fiecare om ia orice stire fara sa o cantareasca. Si asa s-a ajuns ca media sa inceapa sa nu mai spuna stiri ci pareri, iar oameni sa nu mai asculte si sa isi faca pareri ci sa asculte pareri si sa le adopte.

In spiritul acestei epoci am auzit si eu ca azi e pastele, de la mediafax desigur…

-Paste fericit!
-Cine?

Categorii:Fun, Others, Realitatea

Pauza de reclame 1

Aprilie 26, 2008 Lasă un comentariu

Categorii:Fun

„Locuri de pelerinaj”

Aprilie 26, 2008 2 comentarii

Nu o sa inteleg niciodata ce ii atrage pe romani la inmormantari.

In viata mea am fost la foarte putine inmormantari, datorita unui principiu foarte simplu: moarte=durere, inmormantare=oficializarea mortii=> suferinta maxima. Pentru mine e foarte dificil sa vad pe cineva suferind. Mi se pare sadic sa stai acolo si sa asisti la durerea altora. Oricat de mult te-ar durea fata de altii, durerea ta pare asa mica, tu esti unul singur ei sunt atat de multi, prea multa durere in jurul tau ca sa ti se pare durerea ta cea mai mare, si atunci incepi sa suferi si pentru suferinta celorlalti, incepi sa simti ca durerea ta e prea mica fata de a celorlalti, si durerea ta sporeste, se aduga pe langa cea dinainte si bucati din durerea celorlaltora, si totul devine prea greu de suportat. Din cauza asta am preferat sa lipsesc de la inmormantarilor multor oameni, mi s-a spus ca era bine sa ma duc sa ii vad pentru ultima oara, dar ei mai erau acolo? Doar o umbra din ei a mai ramas acolo. O urma a trecerii lor pe acest pamant infect. Ei erau plecati de acolo. Oare plange fluturele pentru coconul fratelui sau? sau doar pentru ca nu il va mai recunoaste printre ceilalti fluturi?

Din cauza asta nu ii inteleg pe cei care merg la inmormantari a unor oameni pe care abia ii cunosc, sau care prefera sa mearga la inmormantari doar ca sa fie prezenti. A devenit inmormantarea doar un ritual de pelerinaj?

Fiecare inmormantare pe langa care trec a ajuns sa mi se pare penibila. Mie mai mila de mort decat de cei din cortegiul funerar. Si asta ma doare pentru ca stiu si ca inmormantarea mea va fi asa, mai ales ca prin viata mea trec multi idioti care mi se considera dusmani. Si la imoramantari dusmanii sunt cei care vin cel mai des, vin sa isi arata compasiunea, vin si plang fiindca cred ca sufera cu adevarat, cred ca le pasa ca nu mai esti. Ce idioti, macar daca ar veni doar ca sa se asigure ca sunt mort… Cum sa mai poti sa mori cand sti ca vei deveni actor principal intr-un asemenea circ?

Doamne, fa-ma nemuritor ca sa scap de inmormantare, sau lasa-ma sa mor printre straini cand nu mai e nimeni care sa ma planga, ca sa scap de idiotii de la inmormantare…

Categorii:Realitatea, Tristete

I miss you…

Aprilie 23, 2008 Lasă un comentariu

Am citit putine carti de dragoste. Spre rusinea mea nu mi-au placut niciodata cartile siropase despre un el si o ea care se iubesc si treiesc fericiti pana la adanci batraneti. Happy end-urile sunt doar niste povesti neterminate. Am trecut prin atatea momente care mi s-au parut ca sunt drumul spre rai, care mi se pareau „happy end”-ingurile mele. Momente cand povestea era perfecta, dar imediat totul revenea pe pamant, imi aduceam aminte cine sunt, cine e, cine suntem, ce suntem, de ce suntem. Si basmul incepea sa se destrame, si happy-endul era doar acel moment frumos din film care te face sa uiti ca te uiti la o drama.  Spre durerea mea am trecut prea repede peste fiecare sad-ending si am revenit de fiecare data in picioare. Totul e in regula atat timp cat nu-ti pasa sau te prefaci ca nu-ti pasa.

Incetul cu incetul mi-am tabacit pielea, asta am crezut, dar cat de tare m-am inselat. Nu m-a durut niciodata ca par un monstru, un om fara sentimente, am fost tot timpul un om inchis in mine, asta a fost visul meu, sa nu poata sa ma vada nimeni plangand, un vis pe care acum, cand s-a materializat, il regret. Nu mi-a pasat ca par un monstru, nu as avea de ce atat timp cat stiu ca nu sunt un monstru. Dar a venit vremea si mi-am dat seama ca chiar sunt un monstru. Nu stiu daca am fost un monstru de la inceput sau doar am invatat sa fiu si pe interior asa cum vream sa par pe afara. Asta ma doare. Cand eram mic era foarte sensibil, plangeam din orice, eram ranit de orice, simteam orice adiere. Si acum sunt asa. Sensibil la orice adiere, dar am invatat sa rezist la orice, sa sufar in tacere si sa plang in ploaie. Poate de asta imi place sa merg prin ploaie, fiindca mi se pare ca picaturile sunt lacrimile pe care am vrut sa le vars atat de mult dar care au ramas adanc in mine. Dar sensibilitatea mea, slabiciunea mea au devenit, sau poate au fost de la inceput, radacinile monstrului pe care il vad acum in mine. Monstru care a devenit protectorul meu. Un monstru cu inima de piatra blestemat sa nu ii pese de nimic atat timp cat inca poate fi ranit. Un monstru care nu poate fi iubit. De fiecare data cand am simtit ca sunt iubit, nu mi-a pasat atat de mult de acea persoana incat sa o las sa patrunda in sufletul meu. De fiecare data cand am iubit nu m-am lasat sa patrund in sufletul ei. Si asta poate e cea mai mare greseala pe care am facut-o in viata. Plang de prea mult timp pentru aceiasi persoana. Planga pentru fiecare lucru pe care l-am facut sau nu l-am facut. Plang pentru ca nu pot sa plang. Si ea imi lipseste…

 

Intreaba-ma ceva!

Aprilie 22, 2008 Lasă un comentariu

Intreaba-ma ceva. Vreau sa aflu mai multe despre tine. Daca te-as ruga sa imi spui cine esti ai alege sa-mi spui o poveste frumoasa, poate e adevarata, dar uiti sa spui si elementele rele din poveste, poate ca spui tot ceea ce sti despre tine, dar sigur vei uita ceva, si oricum nu te cunosti destul de bine incat sa-mi spui cine esti cu adevarat. Orice intrebare iti lasa un timp destul de mare sa raspunzi, sa te gandesti. Daca vei raspunde cu o intarziere mai mare dacat timpul care cred ca ti-e necesar sa raspunzi, o sa cred ca in spatele raspunsului tau e mai mult decat lasi sa intelegi. Dar poate ca timpul ala a fost necesar sa te hotarasti sa spui adevarul, sau chiar nu stiai ce raspuns sa dai. Nu am incredere in raspunsuri, dar intrebarile sunt mult mai interesante. O sa iti tradeze fiecare stare de spirit, parerea ta despre mine, anumite lucruri care vrei sa le ascunzi. Intreaba-ma ceva si o sa stiu daca vrei sa afli daca sunt ca tine, daca sunt ca fostul sau daca sunt ca cel pe care il vrei. Intreaba-ma ceva si o sa stiu ce te intereseaza, ce vrei sa-ti raspund. Intraba-ma ceva, ca sa aflu mai multe despre tine.

Categorii:Dialoguri