Prima pagină > Thoughts > Fisurile pretioasei statui

Fisurile pretioasei statui

Timp de cateva saptamani am admirat de la distanta o tipa. Tipa dragutica, vesela, care parea ca traieste la maxim. O admiram de la distanta, nu am avut ocazia sa ma apropii de ea si nici nu am cautat sa-mi fac vre-o ocazie sa ma apropii de ea.

Acum vreo saptamana am stat mai mult timp pe langa ea. In primele 2 secunde am simtit cum se prabuseste totul, toata impresia pe care mi-o facusem despre ea. Nu stiu ce trasatura a iei imi displace atat de mult, dar acum pare stearsa. Desi nu arata batrana deloc ci chiar mai tanara decat e (are vreo 18-19 ani, cred, cel putin asa am inteles), are ceva care face sa para batrana. Si nu ma refer la personalitate sau la comportament, care sunt destul de copilaroase, ci la ceva din aspectul ei.

De ce de la departare vedem total diferit toata realitatea? De la distanta ori ce monument e frumos, inaltator, dar cand te apropii obseri doar un morman de pietre prost cioplite si macinate de timp si de natura, nu mai ramane nimic din ceea ce ea asa frumos, dintr-un monument al curajului, inteligentei, creatiei mai ramane doar un morman de nisip si pietre, un monument al efemeritatii, al dezolarii, al mortii. De la distanta totul pare frumos, dar cand te apropii totul e un morman de praf care te face sa te intrebi cine e acest magician care face din distanta niste oglinzi cu care face fiecare imperfectiune sa dispara.

Distanta creaza mituri, pe care o privire de aproape le distruge. Probabil cand ne uitam de la distanta vedem doar imaginea mare, doar statuia intreaga fara micile crapaturi care o fac doar o banala statuie. Poate distanta ne face sa vedem totul in ceata, si ca sa nu ne recunoastem propriile limitari, desenam in mintea noastra, detaliile care nu se disting, si asa cum sunt, ci asa cum am vrea sa fie, cum ar putea sa fie, cum ar trebuii sa fie intr-o lume perfecta. Avem nevoie de asta, e singura cale de a crea miturile de care avem atat de multa nevoie, poate de asta stam atat de departe de visurile noastre, cum am putea rezista sa vedem ca ceea ce am crezut ca vrem nu are nimic in comun cu ceea ce avem nevoie.

Categorii:Thoughts
  1. Aprilie 20, 2008 la 3:29 am

    De la distanţă nu se văd imperfecţiunile. Oare Dumnezeu cât de aproape era când ne-a creat?

    p.s. hai la Constanţa!

  2. Aprilie 20, 2008 la 2:52 pm

    Pana acum am vazut ca universul e foarte mare si tot nu am dat de cer, asa ca…. probabil undeva foarte, foarte departe. Problema care apare e de cat de departe il vedem noi pe dumenezeu…

    Ca sa citez pe cineva: „Femeia a creat-o de aproape dar cand a vrut sa-i creeze personalitatea a plecat la masa, si nu s-a mai intors…”

    P.S. Hai. Cand? 😉

  3. hoyt
    Aprilie 20, 2008 la 5:06 pm

    mai daţi’o dreaq de Constanţă, că e plină de căcaţi plutitori…

  4. Aprilie 20, 2008 la 9:29 pm

    cacati plutitori au venit in bucuresti. Nu spun unde in bucuresti ca o sa mai jicnesc si constanteni care chiar imi plac.

    De pe 1 mai o sa se duca „cacatii” prin constanta…

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: