I miss you…

Am citit putine carti de dragoste. Spre rusinea mea nu mi-au placut niciodata cartile siropase despre un el si o ea care se iubesc si treiesc fericiti pana la adanci batraneti. Happy end-urile sunt doar niste povesti neterminate. Am trecut prin atatea momente care mi s-au parut ca sunt drumul spre rai, care mi se pareau „happy end”-ingurile mele. Momente cand povestea era perfecta, dar imediat totul revenea pe pamant, imi aduceam aminte cine sunt, cine e, cine suntem, ce suntem, de ce suntem. Si basmul incepea sa se destrame, si happy-endul era doar acel moment frumos din film care te face sa uiti ca te uiti la o drama.  Spre durerea mea am trecut prea repede peste fiecare sad-ending si am revenit de fiecare data in picioare. Totul e in regula atat timp cat nu-ti pasa sau te prefaci ca nu-ti pasa.

Incetul cu incetul mi-am tabacit pielea, asta am crezut, dar cat de tare m-am inselat. Nu m-a durut niciodata ca par un monstru, un om fara sentimente, am fost tot timpul un om inchis in mine, asta a fost visul meu, sa nu poata sa ma vada nimeni plangand, un vis pe care acum, cand s-a materializat, il regret. Nu mi-a pasat ca par un monstru, nu as avea de ce atat timp cat stiu ca nu sunt un monstru. Dar a venit vremea si mi-am dat seama ca chiar sunt un monstru. Nu stiu daca am fost un monstru de la inceput sau doar am invatat sa fiu si pe interior asa cum vream sa par pe afara. Asta ma doare. Cand eram mic era foarte sensibil, plangeam din orice, eram ranit de orice, simteam orice adiere. Si acum sunt asa. Sensibil la orice adiere, dar am invatat sa rezist la orice, sa sufar in tacere si sa plang in ploaie. Poate de asta imi place sa merg prin ploaie, fiindca mi se pare ca picaturile sunt lacrimile pe care am vrut sa le vars atat de mult dar care au ramas adanc in mine. Dar sensibilitatea mea, slabiciunea mea au devenit, sau poate au fost de la inceput, radacinile monstrului pe care il vad acum in mine. Monstru care a devenit protectorul meu. Un monstru cu inima de piatra blestemat sa nu ii pese de nimic atat timp cat inca poate fi ranit. Un monstru care nu poate fi iubit. De fiecare data cand am simtit ca sunt iubit, nu mi-a pasat atat de mult de acea persoana incat sa o las sa patrunda in sufletul meu. De fiecare data cand am iubit nu m-am lasat sa patrund in sufletul ei. Si asta poate e cea mai mare greseala pe care am facut-o in viata. Plang de prea mult timp pentru aceiasi persoana. Planga pentru fiecare lucru pe care l-am facut sau nu l-am facut. Plang pentru ca nu pot sa plang. Si ea imi lipseste…

 

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: