Archive

Archive for August 2008

>> fast forward…

August 24, 2008 Lasă un comentariu

Tot timpul mi-am trait viata pe fast forward. Totul s-a desfasurat atat de rapid… Prea rapid pentru un om care nu suporta schimbarile bruste. Si totusi nu asa mi-a fost dictat sa traiesc de vreo entitate sau fiinta supranaturala sau umana ci chiar eu mi-am condus viata asa. E mai usor sa te faci ca te adaptezi cand totul in jur e ostil decat sa accepti durerea schimbarilor lente, deoarece aceste nu modifica superficial si temporar mici parti ale vietii ci ele inseamna moarte acelor vise ale trecutului, care pareau reale atunci, dar care, acum, sunt zdrobite incet sub greutate realitatii negre. E mai usor sa stai putin intr-un mediu total ostil decat sa te obisnuiesti cu schimbarile lente ale mediului in care te afli, din acel mediu ostil sti macar ca exista o sansa sa scapi, o sansa sa te intorci in acel loc in care a inceput totul, in care s-a nascut totul sau in care s-a nascut acea parte la care merita sa te intorci…

Toata viata m-am tinut ocupat ca sa nu vad cum, incet, incet, se darama toate zidurile care formau, care inchideau, care protejau acea mica parte de timp si spatiu pe care o numeam viata mea. Acum insa nu mai pot, totul a inceput sa se schimbe atat de repede incat nu mai pot sa ignor aceste lucruri, tot ce se modifica lent, acum se modifica prea repede, atat de repede incat numai la ele pot sa ma gandesc, nu mai imi este permis sa-mi traiesc viata in afara acestor schimbari…

Poate trebuia sa le constientizez mai devreme si nu sa le ignor, si sa ma fac ca nu le vad… poate as fi venit cu vreo solutie salvatoare… sau poate ca nu… nu stiu, si oricum acum nu mai are importanta… acum e prea tarziu…

Categorii:File de jurnal

1+1=10

August 20, 2008 2 comentarii

Nu o sa incep sa demonstrez ca e adevarata afirmatia din titlu. M-am saturat sa tot fac asta… De fiecare data cand reusesc sa ajung si eu sa spun ceva in grupul „celor mari” trebuie sa incep sa argumentez aceasta afirmatie. Ok, e chiar asa de inteles ca fiecare poate avea dreptate doar ca fiecare om face calculele in baza lui? De ce mi se impune sa spun ca 1+1=2 neaparat? De ce trebuie sa calculez in baza 10 cand pot sa calculez in orice baza? Poate mie nu imi place baza 10, poate in viata mea merge aplicata mai bine baza 2, sau 3, sau 4…

De ce trebuie sa imi fie impuse sistemele de valori ale altor oameni? Nu am dreptul sa exist ca o entitate cu ganduri proprii, fraze proprii, valori proprii? De ce nu pot sa imi inteleaga modul de a gandi problema si sa treaca prin acest filtru tot ce spun ca mai apoi sa il transforme in ceva ce pot sa intelaga si ei?

Sun atatia oameni pe pamant…

De fiecare data cand ma gandesc cat de mutli oameni traiesc si… traiesc pe aceasta planeta si din acest „multi” pentru fiecare om exista un „putin” care pot sa il inteleaga, care chiar se chinuie sa il inteleaga, care vor sa il inteleaga, ma apuca un sentiment asa de puternic de singuratate… Ce ciudat ca suntem asa singuri intr-o lume asa mare si totusi nici macar nu putem sa ne intelegem cu aceia pe care ii cunoastem si care parca ne fac viata mai usoara...


1+1=10… DE CE NU VA INTRA IN CAP SI ASTA???

Categorii:Thoughts

Perfectiune…

August 13, 2008 1 comentariu

„Numai prin imperfectiune se poate atinge perfectiunea”…

Chiar asa de defecti suntem din nastere incat numai greselile ne fac perfecti? Nu putem face totul bine, de fapt prea putine le putem face bine… dar, in mod ciudat, putem face totul prost. Daca suntem facuti dupa chipul si asemanarea unui dumnezeu ar fi trebuit sa fim perfecti, sau macar capabili de perfectiune. Daca am fost vreodata perfecti ce am facut de am pierdut chiar si dorinta de a fi perfecti? Ce putem sa ne recuperam farama de divinitate?

Nu Adam si Eva sunt vinovati de decadere, ei doar au muscat din fructul interzis, ci noi cei care ne-am invatat sa il cultivam in suflet…

Categorii:Thoughts

1 an mai tarziu

August 10, 2008 Lasă un comentariu

Am uitat complet, dar pe 7 iulie 2007 am inceput sa scriu pentru prima data in acest blog… A trecut mai mult de un an, un an si o luna si inca putin.

De ce am inceput acest blog? … Am mai spus asta de cateva ori: o incercare de autocunoastere, o incercare sa imi dezvolt anumite skiluri. Am trecut prin multe modificari de stare de cand am inceput, momente triste, momente mai putin triste, momente vesele si momente fericite. De la melancolie la fericire si invers…

Acum nu stiu de ce mai scriu. La cat de des mai scriu nici macar nu mai conteaza. Acum s-a ajuns la niste idei razlete…

O sa renunt la blog? Nu mai am ce spune? Nu, nu cred. Am zis ca o sa renunt la blog cand nu mai am ce spune, dar acum vad ca cel mai probabil voi renunta din cauza lenei acute…

Categorii:Others

Die young or live forever

August 9, 2008 Lasă un comentariu

De ceva timp, vreo 10 ani, cea mai mare spaima a mea e sa ajung doar o licarire pe radar, un punct care apare, clipeste pentru o fractiune de secunda si apoi se stinge, fara a afecta cu nimic viata din jur, fara a lasa o amintire in mintea nimanui. Poate am un complex de superioritate dar mi se pare aiurea sa traiesti o viata intreaga doar ca sa te pierzi in uitare. Unii ar putea sa spuna ca e de ajuns sa lasi in urma ta o familie fericita, sau care doar crede ca e fericita, oricum o familie unita care sa te recunoasca ca un element definitoriu in formarea si modelarea ei. Poate ca e de ajuns, sau cel putin e de ajuns pentru ei, dar pentru mine nu vreau sa fie de ajuns, am nevoie sa nu fie de ajuns doar asta, trebuie sa nu fie de ajuns, sper asta. Copiii si rudele te tin minte in special doar pentru ca exista un grad de rudenie intre voi, si cat o sa te tina minte? copiii o sa isi aduca aminte de tine cand le e greu si ar avea nevoie de ajutorul/sfatul tau, si in momentele de bucurie petrecute in familie. Nepotii o sa isi aduca aminte ca parca aveau un bunic odata, probabil cand o sa isi vada si ei nepotii. Dar la un moment dat, la acest nivel, totul se uita. Exista intotdeauna o limita. Nu am reusit sa imi cunosc un bunic, asta se treduce ca stiu ca exista dar mi aduc aminte, de fapt ii amitnesc ca pe niste definitii, atat, definitia de bunic din partea mamei, teoretic trebuie sa am, dar asta nu inseamna ca definitia se leaga de o persoana, ci e doar o definitie de dictionar.

Eu prefer sa fiu comemorat pentru ceva ce am facut, ca am facut un bine unui om, unui numar mai mic sau mai mare de oameni. Sa devin cunoscut in istorie, si daca nu in istoria mare macar ca nota de subsol intr-o istorie mai mica. 

Uneori ma gandesc ca decat sa ai o viata goala, fara o insemnatate mai bine nu te nasti, sau cel putin ori sa ai curajul sa nu iti pierzi timpul cu o viata fara rost de valoare, ori sa se abata spre tine gratia divina si sa nu fi nevoit sa vezi cum toate sansele tale de a vedea lumina vesniciei dispar rand pe rand…