Prima pagină > File de jurnal, Tristete > Unfortunately I will survive…

Unfortunately I will survive…

Spuneam mai demult, ca am ajuns sa ma cunosc destul de bine incat sa nu ma mai suprind. Mi-am dat seama ca oricat de bine m-as cunoaste, oricat de bine as prezice urmatoarea mea miscare, urmatoarea mea reactie, nu o sa incetez niciodata sa ma uimesc. Ma uimesc reactiile mele, ma uimesc actiunile mele, chiar daca si acum 2-3 ani, daca mi s-ar fi dat variabilele de acum, le-as fi prezis cu acuratete. Oricat de bine m-as cunoaste, oricat de multe argumente mi s-ar aduce, o sa imi schitez portretul, dar nu o sa refuz sa ma recunosc in el. E prea ciudata personalitatea mea, e prea trist sa ma privesc in oglinda, e mai usor sa ma mint ca nu sunt acel monstru care am invatat sa fiu.

Niciodata nu vorbesc de copilaria mea, iar in putinele dati cand ma indur sa fac asta, povestesc putine lucruri si am grija sa editez toata amintirea incat, desi e reala, va parea total diferit fata de realitate. E usor sa scoti cate o parte dintr-o amintire trista si sa o faci o amintire vesela, e usor sa schimbi cronologia partilor incat dintr-o amintire plictisitoare sa faci sa para ceva palpitant. Azi, in metrou, am inceput sa ma gandesc la copilaria mea. Nu m-a apucat nostalgia, ci doar vreau sa aflu ce amintire atat de traumatizanta m-a transformat in cel de azi. Nu am gasit nimic, probabil aceiasi copilarie plictisitoare, traita in singuratate, pe care au avut-o multi oameni care au ajuns oameni normali. Si totusi eu am ajuns un om incapabil sa isi recunoasca sentimentele, incapabil sa arate si altora ca are sentimente, incapabil sa lege relatii solide. Am incercat cu o singura persoana sa fac asta, mi-am inchis propriile mecanisme si am incercat sa fiu cineva mult mai bun. Din pacate s-a dovedit ca am ales o persoana total nepotrivita, o persoana prea egoista sa isi dea seama ce a insemnat toata aceasta relatie. Am incalcat toate legile care m-au ferit de suferinta care poate fi evitata, si, cum era si logic, a sosit si momentul in care, mi s-a spus in fata ca era mai bine sa raman cel care am invatat sa fiu.

Un coleg mi-a spus astazi, ca poate sunt autist. Nu m-ar mira, uneori ma gandesc si eu la posibilitatea asta.  Cealalta posibilitate ar fi sa fiu doar un supravetuitor, un om nascut sa se adapteze la orice situtie doar ca sa supravetuiasca. Problema mea e ca m-am saturat sa supravetuiesc oricarei incercari fara nici o rana, sufletul mi-e o cicatrice imensa, si uneori as vrea sa fiu capabil sa plang, sa tip, sa urlu, sa ma descarc, dar nu pot sa fac asta… fiindca sunt un supravetuitor… sper sa nu fiu si nemuritor… ar fi o gluma prea absurda. Stiu ca e imposibil sa fiu nemuritor, dar uneori, cand ma uit peste ce am trecut ramanand in picioare, mi se face frica ca nu e nimic care sa ma doboare. De mult timp imi vad sicriul ca pe un pat in care ma voi odihni si voi uita de tot… da, sunt un trist…

  1. numenecesar
    Iulie 11, 2009 la 3:02 pm

    sint de acord cu ce a spus colegul tau, insa doar la modul metaforic, cred ca nici el nu s’a referit strict medical la autism 🙂

  2. Iulie 21, 2009 la 6:57 pm

    Mă întristează postul tău… 😦

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: