Maturizare

Care e varsta cand trebuie sa te schimbi? Cand trebuie sa lasi in urma toate copilariile, sa renunti la „eu, copilul” si sa imbratisezi viata de adult, sa devi „Eu, adultul”?

Cand eram mic abia asteptam sa termin scoala, sa ajung licean ca copiii mai mari din fata blocului, care nu intrau in casa la 6 si nici nu se culcau la 8.

Dupa aceia mi s-a spus, ca mai am 4 ani si o sa dau bacalaureatul, examenul spre maturitate. La liceu tot eram numiti adolescenti, ni se spunea ca in curand o sa fim adulti, trebuie sa ne invatam sa ne luam propriile decizii. Ni se spunea dupa  adolescenta, dupa liceu, urmeaza viata de adult. Ca acum e momentul in care trebuie sa ne distaram, dupa asta urmeaza viata adevarata, cruda, rea, plina de probleme.

Am dat si bacul. M-am vazut cu diploma de absolvent a 12 clase cu bacalaureatul luat. Cand mi-am luat diploma de bacalaureat  am stat putin si m-am gandit, ce s-a schimbat? Ce putere a avut bacalaureatul asta? Nu m-am simtit cu nimic diferit. Alcool puteam la fel de usor sa cumpar si inaitne de bacalaureat, si inainte de a implini 18 ani. Cele mai crunte betii din viata mea, s-au petrecut inainte de 18 ani.

Dupa bac m-am angajat, am ajuns sa imi permit si eu mai mult decat limitele de dinainte. Am inceput un lung proces prin care urma sa imi rafinez gusturile, sa ma cultiv, sa devin o versiune superioara. Am incercat sa creez ceea ce vroiam eu sa fiu „cand o sa fiu mare”, sperand ca, in momentul cand imi voi termina pregatirea, voi deveni adultul „perfect”. Am reusit sa fac si asta, nimic nu s-a schimbat. Tot un copil eram, un copil mai speriat, care incerca sa se ascunda in spatele unei masti de om matur. Poate ca eram un copil mai cizelt, mai rafinat, si mai puternic, dar, in interior, tot copil.

Am inceput facultatea, „facultate grea de sase ani”. Am ajuns acolo, am privit in jur, nici un adult, numai copii, unii speriati, altii nebuni, altii curiosi. O intreaga armata de viitori doctori. Se pare ca nu e nevoie sa fi adult pentru a-ti distruge viata in asemenea hal. Ca sa dai la medicina nu trebuie sa fi adult, nu trebuie sa gandesti ca un adult, nu trebuie sa fi responsabil, iti trebuie doar: 2% curaj, 3% putere, 10% o idee trasnita si 120% nebunie curata. Tuturor acelor adolescenti care dau la medicina nu li se pune decat intrebarea „Esti sigur ca poti sa faci fata?”. Eu le-as pune alta intrebare. „Esti sigur ca vrei sa fi soldat in prima linie si sa lupti doar cu o furculita din plastic? Esti sigur ca poti sa vi in fata unui om si sa ii spui ca mai are putin de trait? Esti sigur ca poti sa chinui un om, doar fiindca te-a rugat el sa incerci si asta poate il salvezi, desi sti ca totul e in zadar?” Astea poate sunt intrebari mai potrivite. Sunt intrebari sadice, dar nici lipsite de valoare ca „esti sigur ca poti sa inveti atat de mult?”, dar nici la fel de dura ca intrebarea pe care le-as pune-o eu „Esti sigur ca vrei sa fi capabil sa iti vezi familia, sa vezi cat de aproape de moarte sunt, si sa nu mai iti permiti luxul sa te minti sau sa speri ca o sa se faca bine?”.

Acum cred ca o sa ma maturizez prin spitale, la locul de munca, in fata unor fise, unor cadavre sau a unor apartinatori. Mai am putin pana acolo, si, nu sunt decat un copil. Un copil speriat, care incearca sa invete sa mearga pe carbuni incinsi. Misca un picior, il pune jos, ii dau lacrimile, si ii vine sa urle, sa tipe, sa sara in laturi, dar nu poate decat sa stranga din dinti, sa ridice celalalt picior, si sa spere, ca, in momentul cand in va pune jos, carbunii vor fi stinsi, sau pielea lui va fi destul de tabacita incat sa nu mai simta durerea. Si totusi simte, cu fiecare pas, e mai puternica… dar… trebuie… inca un pas… si inca unul…

  1. remi
    Septembrie 19, 2009 la 6:00 pm

    e deprimanta rau toamna asta

  2. Septembrie 19, 2009 la 7:28 pm

    Nu toamna e de vina…

  3. Rodica
    Septembrie 22, 2009 la 10:48 pm

    Nu, nu-mi spune ca esti deprimat, Gyzzard! Poate ca esti doar in „momentul copil’, cand anticipezi cu oarecare tristete nelinistita hopurile peste care va trebui sa treci. Mai ai rabdare, ca va veni si „momentul adult”, cand te vei simti motivat si gata sa „muti muntii”.

    Si, iata un raspuns la intrebarile tale. Nu exista o varsta la care sa te schimbi. Exista doar o continua alternanta copil-adult, cu o crestere a complexitatii in background. Si copilul si adultul stiu mai multe, fac mai multe…

    Inteleg ca urmeaza sa dai rezidentiatul – ce specialitate ti-ai dori?

    Intuiesc ca vei fi un medic bine pregatit, chiar daca vei oscila intre sperietura de copil, frica de decizii si responsabilitatea de adult care va facilita luarea deciziilor de catre alti adulti – pacientii si va face tot ce poate pentru a se simti medic bun.

  4. Raeka
    Octombrie 3, 2009 la 6:09 pm

    Felicitari pentru post.

  5. Octombrie 7, 2009 la 12:32 pm

    Un post bun! Continuă! 🙂

  6. ellie
    Noiembrie 23, 2009 la 6:57 pm

    Foarte tare,tot ceea ce scrii e plin de sentiment,chiar daca tragic,e cruda viatza,care se aseamana cu o tabla de sah,nu conteaza cat pierzi e importatnt sa castigi,chiar daca la inceput am negat aceasta este definitia clara:P!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: