Arhiva

Archive for the ‘File de jurnal’ Category

Un nou inceput

Decembrie 11, 2011 Lasă un comentariu

Exista momente in viata in care ridici privirea din pamant si te uiti in jur, si nu mai recunosti nimic, nu mai sti unde esti si incotro de indrepti. Uneori in aceste momente apare cate un calator. Daca stie unde te aflii, ai scapat, daca nu stie macar ai sansa sa ai un tovaras de drum macar pana la iesirea din padurea cea deasa.

Dar ce te faci cand acest tovaras de drum nu e decat in imaginatia ta? Cand nu e decat un demon trimis sa te oboseasca, sa te duca pe carari dificile? Te scuturi de toate poverile sale, si incerci sa mergi inainte ignorandu-ti demonii. Si cand simti ca nu mai ai putere, iti imaginezi ca acel tovara de drum pe care il vedeai in demonul tau te asteapta cu cativa pasi inainte, si tu nu trebuie decat sa mai faci inca doi pasi, inca doi pasi si ajungi la punctul tau de sprijin, si continui sa faci inca doi pasi, si apoi inca doi pasi. Iar cand deznadejdia nu te mai lasa sa te amagesti, incepi sa faci inca doi pasi doar ca sa arati demonilor ca nu au reusit, si inca doi pasi. Si fiecare pas devine o victorie personala, si te bucuri pentru fiecare pas, si plangi de durera provocata de fiecare pas. Si cand iesi din padure si incepi sa vezi linia orizontului, te bucuri ca un copil, si juri ca nu o sa te mai lasi pacalit, ca nu o sa te mai pacalesti singur. Dar peste cativa pasi, vei uita asta, si vei cauta un nou tovaras de drum, si vei spera ca va fi cel care te va ajuta sa mergi ca mai departe, si nu omul care te va aduce la marginea aceeasi prapastii pe care o cunosti atat de bine, pe marginea careia ai stat de atate ori, a carei fund l-ai privit cu mirare de atatea ori. Dar speranta moare ultima. De data asta poate va fi bine. Nu! De data asta va fi bine! Ba nu! De data asta sigur va fi bine, ai invatat prea multe din trecut! Dar daca nu ai invatat nimic? Daca esti prins in aceasi cerc vicios: fericire, fericire falsa, minciuna, suferinta, depresie, acceptare, resemnare?

From time to time the only thing you have to do for a new begining is to find the power to survive…

Sinceritate

Decembrie 9, 2011 2 comentarii

Cum ar fi o lume sincera, in care nu se minte, nu se ascunde adevarul si nu se omite nimic? Personal, as prefera sa traiesc intr-o astfel de lume. Ar fi mult mai simplu. Mult mai dureros, dar totusi mai simplu. Simplu pentru ca, intr-o astfel de lume,   nu ar fi interzisa doar minciuna, ci ar fi incurajata sinceritatea. Mai dureros pentru ca nimic nu e mai dureros decat adevarul.

In lumea actuala, minciuna e cea mai importanta dintre armele de supravetuire a speciei noastre. Principalul scop al minciunii este supravetuirea. Si cea mai frecventa minciuna e „Eu nu mint” urmata sau nu de atotputernicul „niciodata” si incheiata cu um mare „!”. Sa fim seriosi, un om sincer nu ar putea sa traiasca. Un om nu ar putea sa traiasca fara minciuna nici macar daca ar traii singur, izolat de orice alta fiinta.

Nu stiu daca in trecut lumea era mai sincera sau la fel ca in epoca noastra. Poate ca, comunicam mai des si asta face ca minciunile sa para mai frecvente, poate ca doar ne-am mutat tinta minciunilor. Oricum nu conteaza. Cel mai probabil am ajuns sa mintim ca sa traim si sa traim ca sa mintim. Dar de ce am spune adevarul? E mai simplu sa minti. Adevarul raneste. Si oricat de des am auzi chestia cu „m-ai ranit cand m-ai mintit” e cam clar ca nu minciuna sau traitul in minciuna au adus durerea ci destramarea minciunii si aparitia acelui adevar dureros.

Daca iti inseli prietena, si nu ii spui, totul o sa fie ca si cum nici nu s-ar fi intamplat. Daca ai fi sincer si i-ai spune „te-am inselat” ea o sa sufere, tu o sa suferi, si o sa te paraseasca. Daca nu ii spui si afla singura, o sa iti spuna ca te paraseste ca ai ranit-o cand ai mintit. Sunt pro-sinceritate, dar hai sa fim seriosi, minciuna iti procura ceva timp in plus in care esti fericit (sau nu) in acea relatie. Si, daca iti merge mintea, ai toate sansele sa nu fi descoperit niciodata.

In fiecare zi spunem sute de minciuni. E mult mai comod sa zici o minciuna decat adevarul. Si minciuna in sine, are, cel mai adesea, repercursiuni mai mici decat adevarul. Si adesea mintim atat de bine, sau suntem atat de disperati incat credem acele minciuni, si treptat devenim acea minciuna.

Mintim ca suntem cine vrem sa fim, mintim ca problemele noastre sunt din vina altora, mintim ca problemele altora nu sunt din vina noastra, mintim sa scapam de responsabilitati, mintim ca sa scapam de pedepse, mintim ca sa scapam de cearta, mintim ca sa iscam o cearta, mintim ca sa obtinem ce vrem, mintim ca sa nu obtina altcineva ce vrea, mintim ca sa fim iubiti, mintim ca sa ne iubim, mintim ca sa putem iubi, mintim ca sa trecem peste. Mintim si ne mintim ca noi nu mintim.

In mintea noastra exista mai multe tipuri de minciuni:

– Minciuni: lucruri pe care altii ni le spun pentru a scapa de pedeapsa noastra sau pentru a obtine avantaje in fata noastra.

– Mici inexactitati: Lucruri pe care le spunem putin deformat, dar care nu sunt minciuni. Cand spargi un geam: „Era fisurat si cand l-am atins usor s-a spart”.

– Politeturi: cand faci un compliment la ceva ce nu merita complimentat doar pentru a nu se simti prost lumea. „Supa e foarte buna, dar am mancat acasa asa ca nu am putut decat sa gust putin”.

– Omisiune: cand spui doar o bucata din adevar

– Ignorare: Cand ignori o persoana doar pentru a nu fi nevoit sa raspunzi la o intrebare. De exemplu cand dupa o intalnire nereusita nu mai raspunzi la telefon celuilalt sau il amani.

– Autosugestie: Cand spui ca esti intr-un fel doar pentru a putea aparea mai bine in proprii ochi. Ma refer la autosugestia neurmata de nici un efort de nici un efort de a obtine acel scop descris in enuntul sugestiei.

-Autocompatimirea: Cand e mai simplu sa dai vina pe altcineva pentru esecuril tale decat sa fi muncit destul de mult pentru succes.

-alte genuri de minciuni pe care nu mi le amintesc acum.

Recunosc toate efectele „terapeutice” ale minciunii, dar totusi o sa pledez pentru sinceritate. E mai usor sa fi mintit, e mai comod, mai putin dureros, dar niciodata nu o sa iti ofere raspunsurile pe care ti le ofera sinceritatea. Poate ca doare mai tare cand ti se spune „nu” decat cand ti se spune „poate”, dar un „nu” iti permite sa intrebi „de ce?” si sa treci peste, sa te schimbi si sa iti continui viata. Un „poate” o sa te lase cu intrebari fara raspuns si o sa ramai pe loc in cautarea de raspunsuri in loc sa mergi inainte.

Am fost sincer de multe ori cand nu trebuia, si am facut multi oameni sa sufere, si stiu ca majoritatea mi-au luat adevarurile ca pe niste minciuni rautacioase, dar sper ca, odata, o sa reusesc sa fiu tratat cu aceiasi sinceritate pe care o ofer, astfel incat sa pot sa aflu cine sunt cu adevarat si sa devin cine cred ca sunt.

Maturizare

Septembrie 19, 2009 6 comentarii

Care e varsta cand trebuie sa te schimbi? Cand trebuie sa lasi in urma toate copilariile, sa renunti la „eu, copilul” si sa imbratisezi viata de adult, sa devi „Eu, adultul”?

Cand eram mic abia asteptam sa termin scoala, sa ajung licean ca copiii mai mari din fata blocului, care nu intrau in casa la 6 si nici nu se culcau la 8.

Dupa aceia mi s-a spus, ca mai am 4 ani si o sa dau bacalaureatul, examenul spre maturitate. La liceu tot eram numiti adolescenti, ni se spunea ca in curand o sa fim adulti, trebuie sa ne invatam sa ne luam propriile decizii. Ni se spunea dupa  adolescenta, dupa liceu, urmeaza viata de adult. Ca acum e momentul in care trebuie sa ne distaram, dupa asta urmeaza viata adevarata, cruda, rea, plina de probleme.

Am dat si bacul. M-am vazut cu diploma de absolvent a 12 clase cu bacalaureatul luat. Cand mi-am luat diploma de bacalaureat  am stat putin si m-am gandit, ce s-a schimbat? Ce putere a avut bacalaureatul asta? Nu m-am simtit cu nimic diferit. Alcool puteam la fel de usor sa cumpar si inaitne de bacalaureat, si inainte de a implini 18 ani. Cele mai crunte betii din viata mea, s-au petrecut inainte de 18 ani.

Dupa bac m-am angajat, am ajuns sa imi permit si eu mai mult decat limitele de dinainte. Am inceput un lung proces prin care urma sa imi rafinez gusturile, sa ma cultiv, sa devin o versiune superioara. Am incercat sa creez ceea ce vroiam eu sa fiu „cand o sa fiu mare”, sperand ca, in momentul cand imi voi termina pregatirea, voi deveni adultul „perfect”. Am reusit sa fac si asta, nimic nu s-a schimbat. Tot un copil eram, un copil mai speriat, care incerca sa se ascunda in spatele unei masti de om matur. Poate ca eram un copil mai cizelt, mai rafinat, si mai puternic, dar, in interior, tot copil.

Am inceput facultatea, „facultate grea de sase ani”. Am ajuns acolo, am privit in jur, nici un adult, numai copii, unii speriati, altii nebuni, altii curiosi. O intreaga armata de viitori doctori. Se pare ca nu e nevoie sa fi adult pentru a-ti distruge viata in asemenea hal. Ca sa dai la medicina nu trebuie sa fi adult, nu trebuie sa gandesti ca un adult, nu trebuie sa fi responsabil, iti trebuie doar: 2% curaj, 3% putere, 10% o idee trasnita si 120% nebunie curata. Tuturor acelor adolescenti care dau la medicina nu li se pune decat intrebarea „Esti sigur ca poti sa faci fata?”. Eu le-as pune alta intrebare. „Esti sigur ca vrei sa fi soldat in prima linie si sa lupti doar cu o furculita din plastic? Esti sigur ca poti sa vi in fata unui om si sa ii spui ca mai are putin de trait? Esti sigur ca poti sa chinui un om, doar fiindca te-a rugat el sa incerci si asta poate il salvezi, desi sti ca totul e in zadar?” Astea poate sunt intrebari mai potrivite. Sunt intrebari sadice, dar nici lipsite de valoare ca „esti sigur ca poti sa inveti atat de mult?”, dar nici la fel de dura ca intrebarea pe care le-as pune-o eu „Esti sigur ca vrei sa fi capabil sa iti vezi familia, sa vezi cat de aproape de moarte sunt, si sa nu mai iti permiti luxul sa te minti sau sa speri ca o sa se faca bine?”.

Acum cred ca o sa ma maturizez prin spitale, la locul de munca, in fata unor fise, unor cadavre sau a unor apartinatori. Mai am putin pana acolo, si, nu sunt decat un copil. Un copil speriat, care incearca sa invete sa mearga pe carbuni incinsi. Misca un picior, il pune jos, ii dau lacrimile, si ii vine sa urle, sa tipe, sa sara in laturi, dar nu poate decat sa stranga din dinti, sa ridice celalalt picior, si sa spere, ca, in momentul cand in va pune jos, carbunii vor fi stinsi, sau pielea lui va fi destul de tabacita incat sa nu mai simta durerea. Si totusi simte, cu fiecare pas, e mai puternica… dar… trebuie… inca un pas… si inca unul…

Decizii

Septembrie 6, 2009 1 comentariu

Alege, decide, hotaraste, opteaza.

La fiecare interviu de angajare la care am fost, am fost intrebat de ce, fiind student la medicina, incerc sa obtin o slujba in domeniul informaticii. De fiecare data am raspuns la fel: medicina si informatica sunt foarte asemanatoare. Algoritmica sta la baza lor. Inca cred asta. De fapt nu cred ci stiu. Oricat de mult ne-ar placea sa ne credem complicati/complecsi, toata viata noastra e simpla, totul se reduce la algoritmi de baza, la „if”-uri si „for”-uri. Totul se reduce la a lua decizii si de a le respecta, sau de a lua alte decizii de a nu le respecta pe anterioarele. M-am saturat de atatea decizii, m-am saturat sa trebuiasca sa aleg.

De ce suntem obligati sa luam decizii in fiecare secunda, de a lua hotarari care ne pot schimba viata, care ne vor schimba viata? Nu vreau sa ma schimb, nu vreau sa raman la fel.

Urasc sa ajung intr-un punct in care trebuie sa aleg intre doua decizii la fel de rele, la fel de dureroase. De ce trebuie sa aleg intre mine si altii? De ce trebuie sa aleg intre mine si tot ce conteaza pentru mine? De ce trebuie sa aleg, cand mi se ofera doar durere? Nu stiu care e mai mare, nu stiu ce sa aleg, nu stiu daca merita sa fiu egoist si sa spun nu, sau sa fiu altruist si sa ajung sa traiesc cu pistolul la tampla.

Ce sa aleg? Refuz sa aleg eu, sa aleaga altii pentru mine. Eu… eu nu mai decid nimic… nici macar… nici o hotarare… nu mai pot… chiar nu mai pot… am obosit…

Categorii:File de jurnal

Oameni mici

Iulie 30, 2009 Lasă un comentariu

M-am nascut defect. Nu cu vre-un handicap, ci cu imposibilitatea de a trece peste lucrurile care ma enerveaza/deranjeaza/supara. Imi e imposibil sa uit si sa iert. Nu stiu ce eveniment din viata mea m-a facut sa devin asa, dar, daca ma gandesc mai bine, acum nu mai conteaza. Nu din cauza ca sunt adept al teoriei ca fiecare om e asa cum e si nu poate fi schimbat. Nu sunt chiar asa de naiv incat sa cred ca pot sa ma accept asa cum sunt si sa sper ca o sa ma accepte si cei din jur. Accept acest defect doar fiindca ma ajuta sa ma consider un om cu principii solide.

Acest defect ma face sa minimalizez, intr-o clipa orice om la un graunte. Orice greseala se aduna si suma se trateaza ca o greseala mare. E de ajuns ca un om sa faca multe greseli minore ca sa ajunga pe lista mea neagra. Sa ajunga sa il urasc mai mult decat pe cel mai puternic dusman al meu. Transform oameni in ganganii. O clipa, si cel mai mare om in viata ajunge sa fie redus la nivelul unui graunte. Nu stiu de ce fac asta, poate ca sa ma rup de acea persona, poate pentru ca asa pot sa ma razbun in cel mai sadic mod cu putinta. De obicei prefer sa nu mai vad acea persoana, daca sunt obligat sa vad acea persoana, atunci o sa ignor, daca nu pot sa o ignor atunci ma razbun. Logic? Nope, adica nu neaparat. Problema e ca uneori acea actiune transformatoare nu este indreptate asupra mea, nici macar nu ma implica, ci doar e impotriva principiilor mele. Si ma razbun pe acel om, fara ca sa am, in mod logic, pentru ce. Si sunt asa de mici incat nici macar nu consider necesar sa imi explic actiunile… Si asa am ajuns sa am multi dusmani. Din pacate toti cred ca ma cunosc destul de bine, ma subestimeaza, si imi distrug toata distractia unei lupte aprige. Tot eu sunt vinovat si pentru asta…

Unfortunately I will survive…

Iulie 10, 2009 2 comentarii

Spuneam mai demult, ca am ajuns sa ma cunosc destul de bine incat sa nu ma mai suprind. Mi-am dat seama ca oricat de bine m-as cunoaste, oricat de bine as prezice urmatoarea mea miscare, urmatoarea mea reactie, nu o sa incetez niciodata sa ma uimesc. Ma uimesc reactiile mele, ma uimesc actiunile mele, chiar daca si acum 2-3 ani, daca mi s-ar fi dat variabilele de acum, le-as fi prezis cu acuratete. Oricat de bine m-as cunoaste, oricat de multe argumente mi s-ar aduce, o sa imi schitez portretul, dar nu o sa refuz sa ma recunosc in el. E prea ciudata personalitatea mea, e prea trist sa ma privesc in oglinda, e mai usor sa ma mint ca nu sunt acel monstru care am invatat sa fiu.

Niciodata nu vorbesc de copilaria mea, iar in putinele dati cand ma indur sa fac asta, povestesc putine lucruri si am grija sa editez toata amintirea incat, desi e reala, va parea total diferit fata de realitate. E usor sa scoti cate o parte dintr-o amintire trista si sa o faci o amintire vesela, e usor sa schimbi cronologia partilor incat dintr-o amintire plictisitoare sa faci sa para ceva palpitant. Azi, in metrou, am inceput sa ma gandesc la copilaria mea. Nu m-a apucat nostalgia, ci doar vreau sa aflu ce amintire atat de traumatizanta m-a transformat in cel de azi. Nu am gasit nimic, probabil aceiasi copilarie plictisitoare, traita in singuratate, pe care au avut-o multi oameni care au ajuns oameni normali. Si totusi eu am ajuns un om incapabil sa isi recunoasca sentimentele, incapabil sa arate si altora ca are sentimente, incapabil sa lege relatii solide. Am incercat cu o singura persoana sa fac asta, mi-am inchis propriile mecanisme si am incercat sa fiu cineva mult mai bun. Din pacate s-a dovedit ca am ales o persoana total nepotrivita, o persoana prea egoista sa isi dea seama ce a insemnat toata aceasta relatie. Am incalcat toate legile care m-au ferit de suferinta care poate fi evitata, si, cum era si logic, a sosit si momentul in care, mi s-a spus in fata ca era mai bine sa raman cel care am invatat sa fiu.

Un coleg mi-a spus astazi, ca poate sunt autist. Nu m-ar mira, uneori ma gandesc si eu la posibilitatea asta.  Cealalta posibilitate ar fi sa fiu doar un supravetuitor, un om nascut sa se adapteze la orice situtie doar ca sa supravetuiasca. Problema mea e ca m-am saturat sa supravetuiesc oricarei incercari fara nici o rana, sufletul mi-e o cicatrice imensa, si uneori as vrea sa fiu capabil sa plang, sa tip, sa urlu, sa ma descarc, dar nu pot sa fac asta… fiindca sunt un supravetuitor… sper sa nu fiu si nemuritor… ar fi o gluma prea absurda. Stiu ca e imposibil sa fiu nemuritor, dar uneori, cand ma uit peste ce am trecut ramanand in picioare, mi se face frica ca nu e nimic care sa ma doboare. De mult timp imi vad sicriul ca pe un pat in care ma voi odihni si voi uita de tot… da, sunt un trist…

HDD

Aprilie 30, 2009 2 comentarii

[HDD= hard disk drive]

Mi-am gasit harddiskul din generala/liceu. 3,2 GB. Cat de mare era pe atunci… Cat de mult insemna 3GB cand ceilalti aveau 2,1GB. Instalam windowsul 98, si mai aveam loc si de programe si cateva  jocuri la moda. Pe vremea aia visam la 1TB, ca la ceva imposibil si inutil: „Ce sa faci cu 1 Tera? Pui toate programele din lume si mai iti ramane si spatiu.”. Tin minte ca aduceam un joc pe 3-4 diskete (din alea de 1,44). Acum 3 GB are memoria ram la un laptop mai bunicel, windowsul ocupa 7GB cand e abia instalat (98-ul ocupa 500MB dupa 1 an de utilizare). Hardiskurile la laptopuri sunt de 250GB, iar la desktopuri nu cred ca are rost sa vorbim in GB, ci mai degraba in TB (0,5- 1TB). Un joc aparut mai recent de anu trecut nu scade sub 4-5GB. Iar acum jocurile vin pe 2-3DVD-uri cu capacitate mai mare decat HDD-ul meu vechi.

Cate s-au schimbat in atat de putin timp… Mi-e frica sa ma gandesc la ce ne asteapta. Maine creierul pozitronic a lui Asimov, poimaine pilula nemuririi sau virusul programabil… Orice ar fi, nu prea cred ca vreau sa aflu… Oricum va fi aiurea.

Categorii:File de jurnal