Arhiva

Posts Tagged ‘moarte’

Geniu

Decembrie 13, 2011 Lasă un comentariu

De ceva timp, presa a inceput sa isi ia o atitudine mai moralista. Aici ma refer la campaniile pro-doctori, pro-Romania, etc. Dar inainte de asta, a existat o tendinta a presei de a prezenta genii. Toti vorbeau despre copiii din Asia, de geniile romanesti din universitatile din „USA” si, mai apoi de diversi oameni simplii, care s-au aflat in situatii mai ciudate si au gasit o solutie. O solutie comuna dupa toate standardele, dar geniala dupa standardele media.

Imi aduc aminte de un caz al unui pusti care la 5-10 ani a „salvat” o fata, dezlipindu-i degetele lipite in urma unui incendiu. Stiu ca pare genial la prima vedere, dar hai sa ne uitam si din alta perspectiva. Am o diploma care imi acorda titlul medic-doctor, am o trusa chirurgicala destul de completa, stiu masurile de resuscitare, asepsie si antisepsie, stiu sa fac cateva operatii minore si in 2 zile pot sa invat tehnica unei operatii majore. Avand in vedere toate astea, daca ar veni acea fetita la mine cu degetele lipite datorita acelui incendiu, as avea curaj sa o operez? Nu. Oricat de logica ar parea procedura, spre deosebire de acel geniu inteleg prea bine consecintele faptelor mele: operatia facuta in lipsa unei mediu sterilizat corespunzator, in lipsa cunoasterii fiziopatologiei, morfologiei plagii, si a complicatiilor pe care le implica procedura, precum si a instrumentarului adecvat unei asemenea proceduri si a micilor artificii tehnice, realizarea procedurii poate duce la moartea pacientului.

Avand in vedere ca nici un doctor nu s-ar incumenta sa faca operatia in acele conditii, apare o intrebare: acel copil era genial sau inconstient si lipsit de supraveghere?

Apoi mai exista o manie de a confunda a avea un IQ mare si a fi un geniu. Daca te uiti in jur, cati dintre prietenii tai cu IQ imens au reusit in viata, si cati dintre „prostii clasei” au ajuns bogati si puternici? Reusita nu are legatura cu IQ-ul, ci cu norocul, viziunea si munca depusa. Degeaba ai un IQ de 800 daca iti e lene sa faci ceva? Si de asta un geniu e un om care a reusit sa faca ceva magnific, si nu doar cineva inteligent.

Acum a inceput o manie cu mensa. Multe televiziuni identifica oamenii inteligenti din tara cu oamenii inscrisi in mensa. Ce legatura au una cu alta? Eu nu am gasit nici una. Pana la urma mensa e o societate/organizatie, in care ajungi dupa ce dovedesti in urma unui test ca ai un IQ mai mare de 132, si careia trebuie sa ii platesti o taxa anuala, iar ei te cheama la intruniri cu ceilalti membrii, unde poti socializa cu ei. Dar nu era o vorba cum ca geniile sunt antisociale si nu au timp de intalniri? Si cine iti spune ca la aceste intalniri o sa dai peste cineva din domeniul tau de interes? Si cine iti spune ca aceasta intalnire o sa te ajute? Si pana la urma, daca esti un geniu, nu ajungi destul de cunoscut in domeniul tau incat sa fi cautat de alte genii? Fiecare meserie are cate o organizatie care intruneste toti specialistii in acel domeniu. In medicina exista zeci de societati nationale sau internationale(europene sau mondiale). Daca am acces la ele, si nu ma costa mai nimic, de ce m-as complica cu o societate in care exista sanse sa intalnesc doar cativa oameni din domeniul meu, care pot fi doar niste lenesi foarte inteligenti?

Am vrut si eu sa dau examenul de admitere in Mensa, dar am vazut apoi cat de putini membrii are, cat de multi oameni pe care eu ii consider geniali nu sunt in aceasta organizatie, si mi s-a dovedit ca pot ajunge la acei oameni mai usor prin prisma bransei din care fac parte decat prin orice alta organizatie intelectual-elitista.

Deci, in concluzie, hai sa nu mai numim geniu orice om din lumea asta, ci sa facem acest nume o onoare pentru acei putini care chiar il merita.

 

Scurtaturi

Noiembrie 9, 2007 Lasă un comentariu

Daca ai de parcurs un drum, toata lumea iti recomanda sa o iei pe scurtaturi. Daca e mai bine sa o iei pe scurtaturi de ce nu poti sa o iei pe scurtatura si in durmul spre moarte?

Monologul ultimei clipe

Noiembrie 9, 2007 Lasă un comentariu

Simti? Simti durerea? E aici. E aici de multa vreme, de la inceput. Cand m-am nascut s-a nascut si suferinta mea, cand am crescut a crescut si ea, dar ea a crescut mai repede, uneori cate putin in fiecare zi, alteori crescand ca un fat frumos al infernului meu. A fost mereu langa mine, poate cel mai mare dusman, si, poate, singurul prieten. Desi am parasit-o din cand in cand ea nu m-a parasit niciodata, asteptant momentele cand imi era greu si izvorand din uitare, fiindu-mi alaturi.

Mereu am crezut ca se hraneste cu sufletul meu, dar acum imi dau seama ca in tot acest timp eu m-am hranit cu sufletul ei, eu m-am hranit pentru a deveni mai puternic. O mama de la sanul careia am supt puterea de a merge mai departe.

Si acum stam fata in fata si ne intrebam cine a gresit. Ea nu a fost capabila sa-mi dea toata puterea de care aveam nevoie, sau eu nu am fost capabil sa ud samanta acestei dureri pentru a rasari, din inima mea, puterea de a o continua? „Intotdeauna te-am considerat cel mai mare dusman al meu. Intotdeauna te-am urat” i-am spus eu, „Intotdeauna ti-am fost cel mai bun prieten. Intotdeauna te-am iubit.” imi raspunde ea. Si acum, cu fiecare clipa, cu fiecare picatura de sange care se scurge din trupul meu muribund imi dau seama ca are dreptate. Suferinta e numele singurului inger pazitor care mi-a fost permis sa il am. Intotdeauna am crezut ca lacrimile o fac mai puternica, desi acum realizez ca erau darul ei pentru mine, cel mai frumos cadou la care puteam spera.

Acum ea nu devine mai slaba, ci devine mai puternica cu fiecare picatura de sange care cade pe pardoseala rece. Stiu ca e rece fiindca fiecare picatura de sange care o atinge imi transmite raceala ei. Si suferinta devine din ce in ce mai puternica, dar nu o mai simt, nu mai e a mea, de acum va pleca sa fie ingerul pazitor al altui copil al disperarii de pe acest desert al sperantei. 

In ultimele clipe nu mai simt disperarea de a o sti langa mine. Ultimul cadou al ei pentru a-mi permite sa-mi iau ramas de la vesnicul meu prieten. „De ce nu le vei povesti ultimele mele ganduri? De ce ii vei lasa sa ma creada un simplu nebun?”, „E doar pedeapsa neputintei tale” imi raspunse ea cand ultima picatura atinse pardoseala rece, uitandu-ma in singuratatea ultimei clipe. „Adio dragul meu!”.

Mi-e dor sa traiesc

Octombrie 31, 2007 Lasă un comentariu

De ce multe din posturile mele incep cu „de ceva vreme”? Nu stiu. Cu aceiasi fraza l-as fi inceput si pe acesta: „de ceva vreme…”. Viata mea poate fi impartita in doua parti inainte si dupa. De fapt cred ca viata oricarui om poate fi impartita in cel putin doua parti: inainte si dupa. In viata fiecarui om se produce cel putin un eveniment care are rolul sa imparta viata in doua parti inainte si dupa. Cel mai des e un eveniment care imparte in inainte, cand era bine, si dupa, cand e rau. Putine evenimente fericite au puterea sa schimbe un om si un om nu-si poate imparti viata in doua parti decat daca se schimba. Si inainte devine o parte frumoasa indiferent de ce sa petrecut pe atunci, oricum orice lucru pare bun pe langa acel eveniment care l-a zguduit din toate incheieturile ca sa-l smulga din forma sa si sa-l faca bucati ca mai apoi sa-l lase linist intr-o balta de bucatele mici de gheata prea solide ca sa ia o forma unitara, si in fiecare zi devine „dupa”, si in fiecare zi e obligat sa-si adune bucatica cu bucatica vechiul sine si sa-l reconstruiasca intr-o forma care sa-i acopera cat mai bine crapaturile… Si cu fiecare bucatica pe care o culege simte din nou cutremurul care l-a farmitat, si dupa devine iadul amintirilor dureroase. Si cand reuseste sa se reconstruiasca o sa aiba alta forma mult mai trista, care e blestemata sa poarte semnele propiei mutilari, pentagrama propriilor demoni, cele 9 cercuri ale propriului iad. Si inainte devine viata si dupa devine drumul spre moarte, si viata e fericita iar drumul spre moarte e presarat cu obstacole. Live or you’ll not be able to die. Si atunci se indreapta spre viata doar ca sa moara. Si cum poti sa taiesti dupa ce ai atins adancurile iadului? Doar un mort viu cautand sa bea din pocalul vietii. Si incepe sa-i fie dor intai de acel strain care a trait in trupul sau inainte, apoi incepe sa-l urasca fiindca nu a fost capabil sa reziste cutremurului care i-a daramat cladirile sufletului, si apoi renunta sa mai urasca si incepe sa-i fie dor sa traiasca. parca isi aduce aminte cum era cand traia, parca era asa bine… nu-si va aminti niciodata dar intotdeauna va visa si isi va inventa proprile basme despre cum e cand traiesti si nu ii va ramane decat sa spere la inviere si sa ii fie in continuare, dor sa traiasca…

Si mie imi e dor sa traiesc…

Pana la adanci batraneti…

Octombrie 23, 2007 1 comentariu

„Si au trait fericiti pana la adanci batraneti…” Ce frumos suna. Parca ai vrea sa crezi asta. Cum auzi acest vers incepi sa-ti imaginezi un copil stand in fata unui semineu, un copil care sta si asculta o poveste. Pe canapeaua din fata lui, bunica sa citeste, dintr-o carte, un basm cu printi si printese. Bunicul sta langa ea cu ochelarii sai grosi de bunic si citeste un ziar. Si stau unul langa celalalt. Si parul lor alb pare din argint. Si amandoi isi ridica, din cand in cand, privirea si isi zambesc unul altuia complice. Ce imagine frumoasa! Parca e o felicitare de craciun. Nu exista asa ceva in realitate… Ei nu au un semineu. E prea scump. Amandoi sunt bolnavi. Bunicul abia a iesit din spital, bunica trebuie sa se interneze. Amandoi au probleme cu inima. Amandoi se simt rau. Au tensiunea crescuta, nu pot sa se joace  cu nepotul lor, nu pot sa se plimbe prea mult cu el. Pensia nu le ajunge asa ca renunta la unele medicamente.

Se simt din ce in ce mai rau, dar nu-si mai aduc aminte cum era cand se simteau bine. Nu-si mai amintesc cum era cand mancarea cantarea mai mult decat medicamentele. Au renuntat demult sa mai fie sot si sotie, acum sunt doar tovarasi de suferinta. Acea mare iubire care i-a adus in fata altarului si care le-a daruit un fiu a murit demult. Au ingropat-o pentru a putea supravetuii, pentru a putea sa traiasca cu gandul ca e o epava si sa poata sa vada cum celalalt devine, la randul sau, o epava. Doua epave luptandu-se in mijlocul oceanului sa nu se scufunde. Amandoi stiu ca vor muri. Nu le e frica de moarte, asa ca nu se roaga sa nu moara ci sa moara inaintea celuilalt pentru a nu simti durerea singuratati, se roaga sa moara celalalt primul pentru a-l scuti de durerea singuratatii. Ar vrea sa moara impreuna dar stiu ca nu se poate. Ar dori sa moara acasa fara dureri, dar e prea tarziu pentru asta. Nu mai sunt tineri, sunt batrani si batranetea e suferinta.

Dar sunt fericiti. Fericirea e relativa. Au ajuns la punctul in care fericirea nu e traita ci rememorata. Isi aduc aminte cum au copilarit, cum s-au cunoscut, ce emotii au avut la prima intalnire, cum a fost la nunta, cum s-a imbatat cavalerul de onoare si inchina in cinstea mirilor dupa fiecare melodie. Cum s-au mutat in primul lor apartament, cum s-a nascut fiul lor, cuym a fost copilaria acestuia, ce petrecere au dat cand acesta a intrat la facultatea de arhitectura, cum se laudau, apoi, cand treceau pe langa cate o cladire pe care a proiectat-o fiul lor, cum si-au cunoscut nora, cum li s-a nacut nepotul. Toate amintirile care inca mai sunt vii in mintea lor le remomoreaza impreuna pentru a retraii bucuriile, pentru a suferi din nou, pentru a nu putea sa le uite.

Isi aduc aminte de prietenii pe care i-au avut alaturi toata viata, si care, acum, devin din ce in ce mai putini, se muta toti in „camere racoroase cu usa in tavan” cum glumeste bunicul cu amaraciune. Si-au ingropat parinti, bunici, frati, prieteni. De atatea ori in doliu…

E tarziu nepotul se duce la culcare. Bunica il imbratiseaza si ii ureaza „somn usor”. Pe bunic il saluta militareste. Acesta ii raspunde la salut asa cum a facut in fata salutului multor tineri soldati. Insa, de data asta, a facut-o sperand ca „militarul” din fata sa nu va fi nevoit vreodata sa salute obligat in acest mod.

Incepe sa discute cu bunica subiecte marunte culese din ziar. Mici barfe fara vreo valoare, pentru subiectele importante nu au nevoie de cuvinte, se cunosc destul de bine incat sa stie parerea celuilalt inainte ca acestuia sa-i treaca prin minte. In atatia ani au invata sa priveasca in ochi celuilalt si sa stie deja ce vrea sa spuna.

Bunica incepe sa povesteasca o intamplare din tinerete. Intamplare de care i-a adus aminte un titlu dintr-un ziar. Se opreste brusc, isi pune mana e piept, si apoi isi lasa mana si capul sa cada fara suflare. Bunicul incepe sa o strige incet. Stie ca nu o sa-i mai raspunda. Stie ca nu nu o sa-i mai auda vreodata vocea, dar trebuie sa incerce. Se ridica incet si ii inchide ochii. A mai facut asta inainte, in razboi, dar aceia erau soldati, chiar daca ii erau prieteni stia ca ori el ori ei vor muri pe campul de lupta. Pentru ei era pregatit dar pentru asta nu avea cum sa fie vreodata pregatit. Era cel mai vechi si mai bun prieten al sau. Isi aduse aminte de o discutie pe aceasta tema, pe care a avut-o cu sotia sa cu cateva zile inainte, asa ca se du-se cu pasi calculati spre bucatarie de unde scoase dintr-un sertat o lumanare si o cutie de chibrituri. A aprins lumanarea si o puse la capatul bolnavei in paharul din care sotia sa a baut pentru ultima data apa. Abia cand a incercat sa aprinda lumanarea si-a dat seama cat de mult tremura. A luat telefonul si a format numarul fiului sau.  Vrea sa fie lasat sa o planga singur, cel putin pana dimineata, dar nu vrea sa-si supuna nepotul la un soc care nu era necesar. Cand a recunoscut vocea fiului sau la celalalt capat al telefonului isi pierdu firea pentru o secunda, asa ca il intreba „ce mai faci fiule”, doar pentru a-i da posibilitatea sa se adune ca sa-i spuna vestea. Era prima data cand isi suna fiul, pana atunci cea care forma numarul era sotia sa, el doar venea sa vorbeasca dupa ce „secretara” isi intreba fiul daca a mancat, daca se imbraca gros si ii spunea sa aiba grija cum conduce. O asemenea abatere de la obicei nu era permisa pentru un militar asa ca fiul sau a inteles totul doar dintr-o simpla intrebare si a intrebat direct „Ce s-a intamplat cu mama?” „A murit, a raspuns bunicul cu calmul sau de militar de cariera. Vino acasa sa ma ajuti.” Tot ce ar mai fi putut spune era de prisos si prea dureros asa ca a inchis telefonul pentru a nu-i permite fiului sau sa mai puna vreo intrebare.

Un singur suflet intr-o camera care a ajuns imensa intr-o singura secunda. Imensa si goala. Singur alaturi de o umbra a ceea ce a fost candva sufletul sau. Pentru prima data s-a simtit singur cu adevarat. Pentru prima data in viata era fara ea. Viata lui a inceput la 17 ani cand a vazut-o pentru prima data. Era asa frumoasa. Isi aducea perfect aminte cum era imbracata, cum mirosea. Acum simtea ca a murit o parte din el. Lacrimi calde au inceput sa i se rostogoleasca pe obraji. Plangea pentru prima data in 60 de ani. Nici razboiul cu crimele sale nu i s-a parut atat e dureros ca viata cu crima sa.

Lacrimile inca ii curgeau pe obraji cand a fost gasit, fara suflare, de fiul sau. Statea pe scaun privind spre ceea ce i-a fost sotie pentru atatia ani. Parea asa de viu incat fiul sau a crezut ca doarme. Era pregatit sa-si ingoape ambi parinti deodata, sau la distanta mica unul de altul. Stia ca nu ar fi putut traii unul fara altul. A inceput sa planga in liniste alaturi de sotia sa. O iubire imensa terminata intr-o clipa. O iubire umana devenita eterna.

Atunci a intrat in camera un copil prea fraged pentru a nu fi socat de privelistea celor doi bunici morti si a celor doi parinti plangand. Aceasta imagine i-a ramas adanc intiparita in memorie. Si-o aducea aminte foarte des dar niciodata nu a dost mai vie decat in nopatea cand plangea alaturi de sotia sa privindu-si parinti morti. In acea clipa a intrat in camera fiul sau. Oare si fiul sau va trebuii sa-si planga parinti ca fiul unui militar si apoi fiul unui arhitect? Va muri si el alaturi de sotia sa mult iubita, precum au facut inaintea sa un militar si apoi un arhitect?

Blestemul de a traii inainte de vreme, maortea printilor prin cea a bunicilor si binecuvantarea de a muri alaturi de fiinta iubita…

Vis, moarte, nastere

Octombrie 17, 2007 Lasă un comentariu

Azi noapte am avut un vis care m-a pus pe ganduri…

Eram putin mai batran decat acum, adica aratam mai batran dar ma simteam mult mai tanar. Tin minte ca sarbatoream ceva, radiam de fericire, alaturi de o femeie de aceiasi varsa cu mine dar care avea ceva ce trecea peste frumusetea umana. Parea o finta divina, incapabila sa capete vreo trasatura umana care sa o urateasca. Si o priveam si eram fericit. Si ea ma privea si parea fericita. Si ne priveam si eram fericiti imreuna. Nu stiu ce sarbatoream dar eram inconujurati de tot felu de oameni, unii pe care ii iubeam, pe altii ii uram iar altii imi erau dragi prieteni. Odata sarbatoarea terminata si cand cei din jur se pregateau sa plece am simtit o durere puternica si am cazut jos. Murisem. O moarte usoara, fericita. Si cei din jur nu plangeau, erau fericiti, si cadavrul meu parea ca rade. Cineva a spus „a dus o viata fericita”. Stiu ca pluteam prin camera si priveam la fiecare in parte. Pe unii i-am recunoscut abia atunci: prieteni, amici, colegi. Si atunci am simtit ca sunt cuprins de o mare bucurie si am inceput sa zbor peste oameni si orase, am vazut toate locurile unde am zambit, toate locurile unde am iubit, toate locurile unde am plans. Mi-am vazut amintirile vesele si pe cele triste, dar nu mai erau ale mele, nu simteam ca le-am trait, nu ma recunosteam in ele, erau ale unui strain, un strain pe care l-am cunoscut candva, demult. Si am ajuns pana la cele mai adanci amintiri ale mele si mi-am adus aminte tot ce am uitat si apoi am simtit ca nu mi-au apartinut niciodata. Eu nu mi-am apartinut niciodata. Un strain in fata unui strain. Apoi am renuntat la tot si am zburat mai departe pana intr-o maternitate, si am renuntat la mine si m-am nascut din nou. De data asta aveam ochii albastri. Si am incercat sa privesc in jur dar nu puteam sa vad nimic, oricat de incapabil sa vad eram nu m-am simtit niciodata orb, era cineva care avea grija de mine. Cand am putu sa vad pentru prima data am gangurit. Si am simtit, din nou, fericirea si siguranta… Si asta m-a speriat atat de mult incat m-am trezit. Nu am putut sa accept sa ma simt in siguranta sa fiu fericit… Nu am putut sa ii omor pe aceia pentru care sufar… Suferinta mea ii tine inca in viata.

Moartea omului vechi / Nasterea omului nou

Octombrie 4, 2007 Lasă un comentariu

Am murit de atatea ori doar ca sa pot sa traiesc mai departe. Un om vechi moare si devine unul nou. Un om vechi fericit, un om nou trist. Tristetea devine, dupa lupte grele, fericire. Si omul devine vechi si moare, si iarasi un om nou trist se ridica. Dintr-un cadavru se rasare o floare si floarea infloreste si floarea moare, si din ea se hraneste o alta floare, care mai apoi infloreste…

Sangele curge si devine suferinta. Suferinta e renastere si scutul impotriva suferintei.

Sange pentru sange. Singura lege divina… si singurul care are motive sa ma omoare sunt eu… Zeu al suferintei da-mi puterea sa fiu milos cu mine insumi…