Archive

Posts Tagged ‘viata’

Un nou inceput

Decembrie 11, 2011 Lasă un comentariu

Exista momente in viata in care ridici privirea din pamant si te uiti in jur, si nu mai recunosti nimic, nu mai sti unde esti si incotro de indrepti. Uneori in aceste momente apare cate un calator. Daca stie unde te aflii, ai scapat, daca nu stie macar ai sansa sa ai un tovaras de drum macar pana la iesirea din padurea cea deasa.

Dar ce te faci cand acest tovaras de drum nu e decat in imaginatia ta? Cand nu e decat un demon trimis sa te oboseasca, sa te duca pe carari dificile? Te scuturi de toate poverile sale, si incerci sa mergi inainte ignorandu-ti demonii. Si cand simti ca nu mai ai putere, iti imaginezi ca acel tovara de drum pe care il vedeai in demonul tau te asteapta cu cativa pasi inainte, si tu nu trebuie decat sa mai faci inca doi pasi, inca doi pasi si ajungi la punctul tau de sprijin, si continui sa faci inca doi pasi, si apoi inca doi pasi. Iar cand deznadejdia nu te mai lasa sa te amagesti, incepi sa faci inca doi pasi doar ca sa arati demonilor ca nu au reusit, si inca doi pasi. Si fiecare pas devine o victorie personala, si te bucuri pentru fiecare pas, si plangi de durera provocata de fiecare pas. Si cand iesi din padure si incepi sa vezi linia orizontului, te bucuri ca un copil, si juri ca nu o sa te mai lasi pacalit, ca nu o sa te mai pacalesti singur. Dar peste cativa pasi, vei uita asta, si vei cauta un nou tovaras de drum, si vei spera ca va fi cel care te va ajuta sa mergi ca mai departe, si nu omul care te va aduce la marginea aceeasi prapastii pe care o cunosti atat de bine, pe marginea careia ai stat de atate ori, a carei fund l-ai privit cu mirare de atatea ori. Dar speranta moare ultima. De data asta poate va fi bine. Nu! De data asta va fi bine! Ba nu! De data asta sigur va fi bine, ai invatat prea multe din trecut! Dar daca nu ai invatat nimic? Daca esti prins in aceasi cerc vicios: fericire, fericire falsa, minciuna, suferinta, depresie, acceptare, resemnare?

From time to time the only thing you have to do for a new begining is to find the power to survive…

Top 5 lucruri pe care sa nu i le spui prietenei/ nevestei

August 3, 2009 Lasă un comentariu

Am gasit pe un forum, un articol cu titlu asta. Dupa ce am inceput sa citesc post-ul autorului, mi-am dat seama ca asta e ca un titlu de articol de stiri: suna bine, dar e total pe dinafara fata de tema articolului. Era vorba despre ce faci cand ai spus ceva, si vrei sa o dregi.

[pseudo-off-topic: Mi se pare mie sau toate forumurile/blogurile au fost invadate de idioti care trateaza orice intrebare cu niste raspunsuri penibile, care, in viziunea lor, ar trebuii sa arate cat de tari sunt, dar, in realitate, arata total opusu? Cine dracu i-a facut pe idiotii astia sa se creada genaili? V-am spus: de fiecare data cand vedeti ca un idiot ca asta spune ceva, voi replicati cu „esti prost”, „hai scitir”, „marmota”,..]

on-topic: Raspunsurile erau penibile, asa ca nu m-am putut abtine sa le arunc o mana de ajutor, asa ca am intocmit un top al celor mai grave lucruri pe care poti sa i le spui unei femei.

Top 5 lucruri care sa nu i le spui prietenei/nevestei:
5) Te-ai ingrasat.
Ce femeie e aia care se ingrasa si se bucura? De obicei nu una pe care sa o vrei. (real: Daca ai o istorie cu tipa, si ii spui asta, cu putin tact, o sa primesti cateva ore de stare „prietenoasa”, dar ai sanse sa pui ceva in miscare. Daca esti relativ de putin timp cu ea, decat sa ii spui asta, mai bine inveti sa gatesti, si ii gatesti mancare cu putine calorii.)
4) Ce ai zice de o partida in 3? tu, eu si cea mai buna prietena a ta. In 99,99% din cazuri, sunt mai multe sanse ca triunghiul asta sa devina „ea si cea mai buna prietena a ei, incercand sa te omoare pe tine. Dar, uneori, pentru cele  0,01%  sanse sa nu fie asa, merita sa risti…
3) Te-am inselat. De obicei femeile sunt intelegatoare, asa ca scapi doar cu o cearta mica. :)) Sigur… Intamplarea face, ca femeile, majoritatea, se implica atat de mult intr-o relatie incat sunt capabile sa ierte prima data cand o inseli. Majoritatea femeilor te parasesc dupa prima sau a doua greseala, dar, in mod ironic, din aceastea, majoritatea te parasesc dupa a doua, nu dupa prima. Iar, daca, te-a iertat si a doua oara, si a treia oara, atunci… amice, exista sansa sa te ierte de fiecare data… Femeia ideala, te lasa sa te culci cu orice tipa vrei, si apoi te primeste inapoi in patul ei. Doamne, cine vrea o tipa asa proasta langa el?
2) Tipa aia arata ca o versiune mai tanara a ta. De cand lumea, femeile nu au vrut sa recunoasca ca imbatranesc. Probabil e vina barbatilor care prefera sanii fermi si nu sanii lasati (Ce se afla intre sanii babelor? Buricul). Asa ca majoritatea folosesc sute de produse menite sa le tina tinere sau chiar sa le intinereasca. La cum arata medicina din prezent, nu m-ar mira sa o vad pe Elena Udrea, peste 50 de ani, aratand la fel ca acum (incovoiata, fara dinti, cu osteoporoza, dar aratand la fel de bine in bikini). Revenind: Daca ea da o caruta de bani, de la varsa de 9 ani sa arate cat mai tanara si mai frumoasa, daca tu ii arati alta care e mai tanara ca ea, o sa inteleaga: „Babo, uite-te la tinerica aia. Arata ca tine in tinerete.” si o sa actioneze conform acestei traduceri. Fi baiat inteligent, spunei: „Draga mea, o vezi pe tipa aia? Ea se pricepe mai bine la investitii decat tine.” Tu o sa ii spui ca a facut o investitie mai proasta in produse cosmetice decat alta tipa, ea o sa inteleaga ca nu se pricepe la afaceri. Ea o sa fie suparata pe tine cateva minute, tu o sa ramai cu sanse reale la „cupa”. :d
1) Nu mai avem bani pentru cumparaturile tale.  Stiu ca e un mit urban ca femeile sunt dependente de cumparaturi, dar trebuie sa recunoastem ca le place sa faca cumparaturi cu prietenele. E ca mersul „la bere” al nostru. De ce e asa de grav acest raspuns? Gandeste-te daca ti-ar interzice ea sa iesi la bere: ai fi super suparat, iar prietenii ar rade de tine ca esti sub papuc. Dar problema si mai grava e ca, daca nu se duce la cumparaturi, nu o sa isi ea nici o rochita care sa ii etaleze fundul bombat, nici o bluza cu un decolteu asa de frumos ca iti merge la suflet, si nici alte haine, pe care nu le ia pentru mersul afara, sau pentru ochii altora, ci doar pentru ai tai si ai ei… Si acum gandeste-te ca o sa te plictisesti de acele lucruri pe care le are. Stiu ca, continutul decolteului e acelasi, dar parca e altfel cand i se schimba „garnitura” cu care e prezentat… Ok, aceasta propozitie e grava din doua motive: o loveste pe ea, dar si pe tine.

 

PS: Care i-a dat prietenei mele, adresa blogului meu? Ba nenorocitilor, acum nu mai pot sa ma laud cu blonda pe care am cucerit-o aseara. Ce oameni, ce oameni…

Ups, aaaaaa… iubi mergem la cumparaturi? 😀

Categorii:Femeia, Fun Etichete:, ,

Scurtaturi

Noiembrie 9, 2007 Lasă un comentariu

Daca ai de parcurs un drum, toata lumea iti recomanda sa o iei pe scurtaturi. Daca e mai bine sa o iei pe scurtaturi de ce nu poti sa o iei pe scurtatura si in durmul spre moarte?

Monstrul

Noiembrie 6, 2007 Lasă un comentariu

„I can’t write a love song the way I feel today
I can’t sing no song of hope I’ve got nothing to save
And I can’t fight the feelings buried in my brains”

tristetea si depresia isi fac loc incet, incet in inima mea. Am mai simtit asta de atatea ori, dar inainte ma luptam sa ies din depresie inainte sa mi se instaleze in suflet, dar acum nu mai vreau asta, am obosit sa ma lupt, am fost destul un Don Quijote luptand cu morile de vant, acum m-am transformat in propriul Sancho Panza si mi-am dezvaluit secretul uriasilor invincibili. De acum incolo nu mai lupt. Merg sau stau doar dintr-o inertie fatidica. Nu imi mai pasa. Nu imi mai pasa de nimic, nu-mi mai pasa de mine. Am devenit un strain chiar si pentru mine. Am ajuns sa vad fiinta odioasa din fata oglinzii, am ajuns sa ma vad ca un monstru. Un monstrul fara nici un rost pe pamant. Nu mai inteleg de ce mai exist. Nu am facut nimic care sa justifice utilitatea mea. Sunt doar un vierme ce se zvarcoleste sub razele ucigatoare ale soarelui. Atat de mic, de vulnerabil incat si o simpla raza ma poate ucide, atat de scarbos si neinsemnat incat nimanui nu-i va pasa.  Ma intreb daca am fost iubit vreodata. Ma indoiesc. Cum poate sa iubeasca cineva o creatura ca mine? Cum poate fi iubit un om care se detesta singur? Cel mult au iubit ceva ce au crezut ca sunt eu. O minciuna frumoasa. Cum poate sa iubeasca cineva pe un om care nu isi va arata niciodata fata, incapabil sa isi deschida sufletul? Un om care nu s-a lasat niciodata descoperit, un om care a lasat garda jos de prea putine ori si oricine a inceput doar sa banuie ce se afla sub armura a fost facut duman si urat. Uneori ma intreb daca am iubit vreodata sau doar m-am mintit singur. As vrea atat de mult sa cred ca da, dar totul in jur striga nu. Poate totusi iubirea e destul de relativa incat sa incadreze si definitia mea. Ar fi asa frumos. Ma indoiesc ca as putea sa iubesc in acel mod romantic din carti. Pentru asta ar trebuii sa am suflet, si eu nu mai am, l-am vandut demult, l-am vandut pe nimic, cel care l-a cumparat a platit prea scump.

Ma intreb care e utilitatea mea pe pamant. Nu pot fi eu fericit asa ca trebuie sa fie un scop mai nobil pentru care merita sa traiesc. Sa devin un binefacator, un salvator al omenirii nu se poate. Sa fim seriosi, niciodata nu am facut un gest sau o fapta buna fara sa am un scop ascuns. Poate unul onorabil dar intotdeauan egoist. Niciodata nu am fost un salvator, tortionar da, salvator nu, niciodata.

Si acum dupa atatia ani de existenta ce ma mai face sa rezist? Cum am rezistat pana acum? Ce ma face sa rezist si in viitor? Probabil nimic… Eu nu mai inteleg.

Categorii:Blues, Thoughts Etichete:, , , , ,

Pana la adanci batraneti…

Octombrie 23, 2007 1 comentariu

„Si au trait fericiti pana la adanci batraneti…” Ce frumos suna. Parca ai vrea sa crezi asta. Cum auzi acest vers incepi sa-ti imaginezi un copil stand in fata unui semineu, un copil care sta si asculta o poveste. Pe canapeaua din fata lui, bunica sa citeste, dintr-o carte, un basm cu printi si printese. Bunicul sta langa ea cu ochelarii sai grosi de bunic si citeste un ziar. Si stau unul langa celalalt. Si parul lor alb pare din argint. Si amandoi isi ridica, din cand in cand, privirea si isi zambesc unul altuia complice. Ce imagine frumoasa! Parca e o felicitare de craciun. Nu exista asa ceva in realitate… Ei nu au un semineu. E prea scump. Amandoi sunt bolnavi. Bunicul abia a iesit din spital, bunica trebuie sa se interneze. Amandoi au probleme cu inima. Amandoi se simt rau. Au tensiunea crescuta, nu pot sa se joace  cu nepotul lor, nu pot sa se plimbe prea mult cu el. Pensia nu le ajunge asa ca renunta la unele medicamente.

Se simt din ce in ce mai rau, dar nu-si mai aduc aminte cum era cand se simteau bine. Nu-si mai amintesc cum era cand mancarea cantarea mai mult decat medicamentele. Au renuntat demult sa mai fie sot si sotie, acum sunt doar tovarasi de suferinta. Acea mare iubire care i-a adus in fata altarului si care le-a daruit un fiu a murit demult. Au ingropat-o pentru a putea supravetuii, pentru a putea sa traiasca cu gandul ca e o epava si sa poata sa vada cum celalalt devine, la randul sau, o epava. Doua epave luptandu-se in mijlocul oceanului sa nu se scufunde. Amandoi stiu ca vor muri. Nu le e frica de moarte, asa ca nu se roaga sa nu moara ci sa moara inaintea celuilalt pentru a nu simti durerea singuratati, se roaga sa moara celalalt primul pentru a-l scuti de durerea singuratatii. Ar vrea sa moara impreuna dar stiu ca nu se poate. Ar dori sa moara acasa fara dureri, dar e prea tarziu pentru asta. Nu mai sunt tineri, sunt batrani si batranetea e suferinta.

Dar sunt fericiti. Fericirea e relativa. Au ajuns la punctul in care fericirea nu e traita ci rememorata. Isi aduc aminte cum au copilarit, cum s-au cunoscut, ce emotii au avut la prima intalnire, cum a fost la nunta, cum s-a imbatat cavalerul de onoare si inchina in cinstea mirilor dupa fiecare melodie. Cum s-au mutat in primul lor apartament, cum s-a nascut fiul lor, cuym a fost copilaria acestuia, ce petrecere au dat cand acesta a intrat la facultatea de arhitectura, cum se laudau, apoi, cand treceau pe langa cate o cladire pe care a proiectat-o fiul lor, cum si-au cunoscut nora, cum li s-a nacut nepotul. Toate amintirile care inca mai sunt vii in mintea lor le remomoreaza impreuna pentru a retraii bucuriile, pentru a suferi din nou, pentru a nu putea sa le uite.

Isi aduc aminte de prietenii pe care i-au avut alaturi toata viata, si care, acum, devin din ce in ce mai putini, se muta toti in „camere racoroase cu usa in tavan” cum glumeste bunicul cu amaraciune. Si-au ingropat parinti, bunici, frati, prieteni. De atatea ori in doliu…

E tarziu nepotul se duce la culcare. Bunica il imbratiseaza si ii ureaza „somn usor”. Pe bunic il saluta militareste. Acesta ii raspunde la salut asa cum a facut in fata salutului multor tineri soldati. Insa, de data asta, a facut-o sperand ca „militarul” din fata sa nu va fi nevoit vreodata sa salute obligat in acest mod.

Incepe sa discute cu bunica subiecte marunte culese din ziar. Mici barfe fara vreo valoare, pentru subiectele importante nu au nevoie de cuvinte, se cunosc destul de bine incat sa stie parerea celuilalt inainte ca acestuia sa-i treaca prin minte. In atatia ani au invata sa priveasca in ochi celuilalt si sa stie deja ce vrea sa spuna.

Bunica incepe sa povesteasca o intamplare din tinerete. Intamplare de care i-a adus aminte un titlu dintr-un ziar. Se opreste brusc, isi pune mana e piept, si apoi isi lasa mana si capul sa cada fara suflare. Bunicul incepe sa o strige incet. Stie ca nu o sa-i mai raspunda. Stie ca nu nu o sa-i mai auda vreodata vocea, dar trebuie sa incerce. Se ridica incet si ii inchide ochii. A mai facut asta inainte, in razboi, dar aceia erau soldati, chiar daca ii erau prieteni stia ca ori el ori ei vor muri pe campul de lupta. Pentru ei era pregatit dar pentru asta nu avea cum sa fie vreodata pregatit. Era cel mai vechi si mai bun prieten al sau. Isi aduse aminte de o discutie pe aceasta tema, pe care a avut-o cu sotia sa cu cateva zile inainte, asa ca se du-se cu pasi calculati spre bucatarie de unde scoase dintr-un sertat o lumanare si o cutie de chibrituri. A aprins lumanarea si o puse la capatul bolnavei in paharul din care sotia sa a baut pentru ultima data apa. Abia cand a incercat sa aprinda lumanarea si-a dat seama cat de mult tremura. A luat telefonul si a format numarul fiului sau.  Vrea sa fie lasat sa o planga singur, cel putin pana dimineata, dar nu vrea sa-si supuna nepotul la un soc care nu era necesar. Cand a recunoscut vocea fiului sau la celalalt capat al telefonului isi pierdu firea pentru o secunda, asa ca il intreba „ce mai faci fiule”, doar pentru a-i da posibilitatea sa se adune ca sa-i spuna vestea. Era prima data cand isi suna fiul, pana atunci cea care forma numarul era sotia sa, el doar venea sa vorbeasca dupa ce „secretara” isi intreba fiul daca a mancat, daca se imbraca gros si ii spunea sa aiba grija cum conduce. O asemenea abatere de la obicei nu era permisa pentru un militar asa ca fiul sau a inteles totul doar dintr-o simpla intrebare si a intrebat direct „Ce s-a intamplat cu mama?” „A murit, a raspuns bunicul cu calmul sau de militar de cariera. Vino acasa sa ma ajuti.” Tot ce ar mai fi putut spune era de prisos si prea dureros asa ca a inchis telefonul pentru a nu-i permite fiului sau sa mai puna vreo intrebare.

Un singur suflet intr-o camera care a ajuns imensa intr-o singura secunda. Imensa si goala. Singur alaturi de o umbra a ceea ce a fost candva sufletul sau. Pentru prima data s-a simtit singur cu adevarat. Pentru prima data in viata era fara ea. Viata lui a inceput la 17 ani cand a vazut-o pentru prima data. Era asa frumoasa. Isi aducea perfect aminte cum era imbracata, cum mirosea. Acum simtea ca a murit o parte din el. Lacrimi calde au inceput sa i se rostogoleasca pe obraji. Plangea pentru prima data in 60 de ani. Nici razboiul cu crimele sale nu i s-a parut atat e dureros ca viata cu crima sa.

Lacrimile inca ii curgeau pe obraji cand a fost gasit, fara suflare, de fiul sau. Statea pe scaun privind spre ceea ce i-a fost sotie pentru atatia ani. Parea asa de viu incat fiul sau a crezut ca doarme. Era pregatit sa-si ingoape ambi parinti deodata, sau la distanta mica unul de altul. Stia ca nu ar fi putut traii unul fara altul. A inceput sa planga in liniste alaturi de sotia sa. O iubire imensa terminata intr-o clipa. O iubire umana devenita eterna.

Atunci a intrat in camera un copil prea fraged pentru a nu fi socat de privelistea celor doi bunici morti si a celor doi parinti plangand. Aceasta imagine i-a ramas adanc intiparita in memorie. Si-o aducea aminte foarte des dar niciodata nu a dost mai vie decat in nopatea cand plangea alaturi de sotia sa privindu-si parinti morti. In acea clipa a intrat in camera fiul sau. Oare si fiul sau va trebuii sa-si planga parinti ca fiul unui militar si apoi fiul unui arhitect? Va muri si el alaturi de sotia sa mult iubita, precum au facut inaintea sa un militar si apoi un arhitect?

Blestemul de a traii inainte de vreme, maortea printilor prin cea a bunicilor si binecuvantarea de a muri alaturi de fiinta iubita…

Si totusi, daca nu exist?

Octombrie 16, 2007 Lasă un comentariu

Imi plac plimbarile lungi. Cei care ma cunosc stiu asta dupa ce vad starea jalnica in care ajung adidasii mei dupa cateva zile dupa ce mi cumpar. Imi plac deoarece imi permit sa ma gandesc la tot ce vreau. Peisajul nu devine monoton, lumina imi permite sa gasesc cate un lucru care imi ancoreaza gandurile. Cand ma plimb, sau doar merg singur pe strada, intru intr-o transa care nu imi permite sa observ nimic in jurul meu, decat daca acel lucru isi gaseste un punct de reper in sirul meu de ganduri.

Dreaming….

Zilele trecute mergeam intr-o plimbare obisnuita. In jurul meu neobisnuit de multa lume. Oameni grabiti, cu fetele plate, incapabili sa transmita vre-o expresie, vre-un gand, vre-o intentie. Fiecare parea doar un robot capabil doar sa mearga pe sina trasata de o putere superioara. O sina, un om, nimic alceva… Si pentru fiecare exista doar el si sina lui invizibila. Tot restul sunt doar obstacole. Om, masina, stalp doar un obstacol care trebuie ocolit. Si daca fiecare dintre oameni are dreptate? Daca nu exista nimic decat el? O lume doar pentru un om, o lume plina de obstacole miscatoare dar cu un singur om real. Si restul sunt doar plasmuirile visului singurului om… Cel mai greu e sa-ti dovedesti ca nu nu e un vis ci realitatea. „Nu e un vis e realitatea”. Nu asa spui si in vis? Si apoi te trezesti doar ca sa-ti spui „a fost doar un vis”. Si patul incepe sa zboare si demoni ies de sub pat si incepi sa tipi si sa-ti spui ca e doar un vis… si te trezesti, si sari din pat, si zici „a fost doar un vis”… Nu ai visat niciodata ca visezi?? Si daca visezi ca visezi ca visezi ca visezi…..??? Chiar daca poti sa spui sincer cu tine insusi si cu celalti ca tu existi, ce dovezi ai ca ceilalti exista? De unde sti ca nu e doar un vis, o amintire a ceva ce poate s-a intamplat sau se va intampla? De unde sti ca tot ce nu te inconjoara nu sunt si ei doar niste elemente ale visului? Nu i-ai intalnit, pe aceiasi oameni, si in visele tale? Si daca esti acel dumnezeu primordial care viseaza o lume nesfarsita in care singuratatea i-a plasmuit gradini, palate, prieteni, in care eternitatea l-a facut muritor, in care disperarea i-a plasmuit deserturi de nisip si soare, de gheata si intuneric?  Intai ai visat ca esti Cezar al Romei, apoi un cersetor de la granita Ierusalimului, apoi un preot gras de tara, iar azi esti… tu. Maine poate vei visa ce esti un mare preot al tehnologiei, un aventuriei al spatiului sau un mare cercetator. Un sir de vise muritoare a unui urias etern…