Archive

Archive for Septembrie 2008

Happy endings

Septembrie 22, 2008 1 comentariu

Nu conteaza de ce scriu acest post. De-a lungul timpului s-au adunat atat de multe amintiri, care, oricat de mult as dori sa neg asta, m-au facut sa ma schimb, poate nu destul incat sa vada ceilalti, dar destul de mult incat fiecare gand imi trece prin filtrul acestora.

Cand eram mic visam ca o sa traiesc pentru totdeauna, imi era frica de moarte si speram sa nu ma loveasca niciodata. Apoi am inceput sa ma gandesc la moarte ca o scapare, un fel de happy ending care sa ma scape de griji. Nu ma gandeam la moarte ca la un act voit care sa termine cu toate grijile, ci la o incheiere a unei vieti care „a contat”. Totdeauna am sperat ca o sa contez pentru cineva/ceva…. asta a fost tot ce m-a tinut sa merg inainte.

Ultimii doi ani mi-au schimbat perceptia despre acest subiect. Primul a fost oarecum distrugator si m-a facut sa ma gandesc ca fiecare lucru are un sfarsit, ca totul in jur se sfarseste in durere. Apoi ultimul an, mi-a aratat destul de multe lucruri care mi-au intarit aceasta convingere. Totul are un sfarsit, iar o fiinta vie are un sfarsit si mai tragic… Viata fiecarei fiinte este un drum periculos, o plimbare in noapte intr-o masina fara faruri prin serpentine. Un drum in care doar instinctele te salveaza. Nu poti sa vezi unde trebuie sa faci stanga sau dreapta si unde sa mergi inainte, trebuie doar sa te bazezi pe instincte si ratiune si sa speri ca ai luat decizia cea buna. Partea buna e ca unele din aceste greseli nu te arunca in prapastii adanci si poti sa revi pe drumul cel bun. Dar celalalte… o decizie de o secunda… si totul s-a sfarsit, sau o decizie de o secunda si incepe durerea, uneori destul de simpla, alteori inceputul sfarsitului.

O decizie de o secunda: ai ales sa urci in masina/avionul care nu va mai ajunge la destinatie; ai ales sa mergi intr-un loc unde te intersectezi cu un om ce raspandeste cine stie ce boala, ai ales sa aprinzi acea prima tigara, ai ales sa bei acel prim pahar, apoi pe restul, ai ales sa iti injectezi/prizezi acea substanta, ai ales sa lucrezi in acel mediu, ai ales sa nu te duci la doctor pentru orice simptom care ti se pare minor… Atatea alegeri… unele te vor deranja pentru moment, altele pe parcursul vietii, altele iti vor aduce moartea…

Totul duce spre moarte. Orice decizie ai lua, in final, tot acolo ajungi.

Vrei sa iti ghicesc viitorul? Vei muri. Nu stiu cand, azi, maine, poimaine, peste o luna, un an, zece ani, o suta de ani… Nu stiu si nu conteaza. Asta e viitorul tau. Cum o sa mori? Ai 50% sa mori dintr-o cauza ce tine de sistemul circulator ( 25% boala ischemica cardiaca si infarct cerebral), 20% o tumora, 7% boli digestive, 6% boli ale aparatului respirator, 3% sanse sa mori intr-un accident. O statistice sumbra… o statistica a durerii. Tot ce poti sa speri ca o sa mori in somn sau ca o sa mori fara sa suferi.

Si totusi in ultimul an s-a petrecut ceva ce mi-a schimbat perceptia despre viata. Am vazut multi, prea multi oameni care treceau prin iad doar ca sa mai ramana in viata macar pentru cateva zile in plus. Asta m-a facut sa ma intreb de ce se chinuie atata. Stiu ca majoritatea se mint singuri ca o sa supravetuiasca si ignora toate semnele care le dovedesc contrariu, stiu si ca din acei putini care citesc aceste semne si isi dau seama ca o sa moara majoritatea sunt niste idioti care cred ca au trait o viata frumoasa desi nu pot sa isi aduca aminte nici un moment care sa fie fericit, ci doar niste momente penibile prin imposibilitatea lor de a fi numite, macar, farame de fericire, dar exista posibilitatea sa existe putini care vad dincolo de ceea ce vad eu, care desi stiu ca o sa moara, si nu o sa mai fie vreodata fericiti, sau macar ca o sa se simta acceptabil, vad ceva la viata care o fac sa merite traita, vad ceva care fac ca acele putine clipe de durere sa merite acele clipe de iad care au ajutat la castigarea lor. Poate ei stiu ceva ce noi nu stim… De fapt ce-mi pasa de restu? Tot ce conteaza e ca poate ei stiu ceva ce nu stiu EU, poate ochii lor vad dincolo de ce pot sa vada ochii MEI, poate merita sa caut acel lucru, poate merita sa sper ca exista acel ceva ce face tot iadul sa merite…

Poate exista si happy endinguri doar ca suntem prea prosti ca sa le vedem… poate vedem doar poarta raiului si o confundam cu iadul…

Oamenii si dragostea…

Septembrie 17, 2008 1 comentariu

Uneori ma ingrijorez si pe mine. Am anumite reactii care mi se par foarte… ciudate, neasteptate, imprevizibile. Acum mi-am descoperit o antipatie generala pentru oamenii indragostiti. De fapt nu pentru toti, ci pentru aceia care cand se indragostesc devin „dulci”, „umanisti” (cum zicea Petrini). Ok, inteleg ca e bine sa iubesti, ca e frumos sa iubesti, sa fi fericit, dar… Fiecare dintre noi cand suntem alaturi de persoana iubita suntem mai calzi si cand e si ea incercam sa ne reducem universul la doar doua persoane, insa, unii dintre noi au tendinta sa devina din oameni crispati, morocanosi si irascibili, cei mai buni oameni de pe pamant. Incep sa ignore remarcile acide pentru care ar fi ucis anterior, plutesc prin aer si cred ca toata lumea e fericita pentru ei si cu ei.

Ok, inteleg sa fi fericit, dar sa te schimbi in totalitate? Ca sa ai o relatie trebuie sa minti acea persoana, sa te minti pe tine, si sa creezi o persoana noua care sa se integreze in acea relatie, dar de ce trebuie sa minti si lumea?

Acesti oameni ma intriga. Sunt chiar asa de buni mincinosi? Sunt chiar asa de mulabili incat iau asa usor orice forma? Sufereau de sindromul NF si dupa o partida buna (sau proasta) au inceput sa radieze si sa se reintoarca la cine sunt cu adevarat? Au mintit asa de mult lumea inainte, si acum, sub imperiul fericirii au uitat sa isi inchida bula in care s-au ascuns atata timp?

Categorii:Thoughts

Piatra

Septembrie 8, 2008 1 comentariu

In fiecare moment al vietii noastre alta calitate a noastra, sau chiar defect, ne apare ca fiind cea mai buna calitate a noastra. De fiecare data alta, uneori faptul ca te poti indragosti usor te poate duce la relatii minunate, dar la terminarea lor acesta ti se pare cel mai mare defect al tau, faptul ca nu ai incredere in nimeni te poate ajuta sa nu fi ranit dar poate rani pe altii, faptul ca te gandesti la ce e mai rau te poate salva de multe ori, dar uneori o sa te priveze de momente frumoase.

Intotdeauna mi-am privit calitatile si defectele doar ca pe niste atribute catalogate astfel doar pe moment, ceea ce e acum o calitate maine poate sa fie cel mai mare defect la tau. Dar din toate atributele mele unul singur mi se pare ca e intotdeauna doar o calitate a mea, nu am gasit momentul in care sa fie defect: faptul ca pot sa devin de piatra oricand e nevoie. Poate sa se prabuseasca lumea in jurul meu, eu o sa par la fel de rece ca si cum nimic nu s-ar intampla. Inauntrul meu pot sa devin o epava goala, dar cei din jurul meu nu vor vedea asta.

Nu stiu cum reusesc sa am atata energie incat sa mint toata lumea si chiar si pe mine ca totul e ok, cand totul se prabuseste, totul doare si totusi eu nu voi plange, fiecare lovitura ma va face mai puternic, fiecare lovitura ma va face sa imi ascund si mai bine lacrimile. Altii cand sunt loviti incap sa planga, pe mine asta ma face sa stau si mai drept… Poate asta e doar fiindca doare mai mult sa recunosc ceea ce simt, ceea ce se petrece cu mine, poate e mai simplu sa spun ca totul e ok, ca totul o sa fie bine. Dar si asta doare, sa negi ceea ce ai simtit pana acum, ceea ce ai pierdut fara sa-ti dai seama de ce, ceea ce ai pierdut desi totul in jurul tau tipa ca nu ai avut niciodata, si asta face sa fie si mai greu.

Pana acum nu am inteles ca asta imi e calitate, am crezut ca e doar un atribut fara valoare, dar acum, cand scriu ceea ce simt, de fapt acum cand doar dau indicii despre ceea ce simt, imi dau seama ca e cea mai de pret valoare a mea. E atat de greu sa recunosti durerea, este atat de dureros sa privesti ceea ce a trecut si ceea ce vine, sa vezi cat valorezi pentru altii, sa vezi ca tot ce ai incercat sa dai a fost in zadar. Asa ca prefer sa raman de piatra, cel putin la exterior, sa ma mint ca totul o sa fie bine, sa nu plang in fata cui nu merita, sa par mai vesel decat niciodata. Unii nu merita lacrimile tale… Poate nimeni nu le merita. Mi-am invatat lectia…

Back to 1223…

Categorii:File de jurnal

Cea mai scurta cale spre iad trece prin rai

Septembrie 8, 2008 Lasă un comentariu

Daca as incerca sa imi scriu o biografie totul ar sta scris pe o singura pagina… Nu am avut niciodata o viata tumultoasa, nici macar nu am incercat sa am, intotdeauna am vazut partea rea a lucrurilor. Traim intr-o lume gri si eu m-am atuncat sa o cataloghez ca fiind neagra doar ca sa nu ma mint ca exista si momente albe si apoi sa ma doara fiindca ma insel, am considerat ca mai bine traiesc in iad decat sa incerc sa ajung in rai doar ca sa cad inapoi.

De multe ori am spus ca am fost de prea multe ori in iad ca sa mai risc sa cobor din nou, si totusi de fiecare data ma inalt pe culmi si vad ca mai mult pana sus, si apare cate un moment care ma minte ca pot sa ajung mai sus. Dar de fiecare data ma loveste „realitatea” si cad inapoi in prapastie. Ah, ce zgomot dureros, ah ce drum rapid si dureros.

Si iata-ma din nou in iad. Poate in acelasi iad. Totul e la fel, aceleasi probleme, aceiasi viata, aceiasi prieteni. Daca ma uit si iau fiecare parte, totul e la fel, acelasi iad dintotdeauna, dar ca de fiecare data cand ajung aici eu sunt altul, durerile nu mai sunt la fel. Totul doare mai tare, am gustat un rai prea inalt, caderea a fost prea mare. Totul doare mai tare. Nu stiu daca doare mai tare caderea sau faptul ca am vazut mai de aproape varful…

Back home

Septembrie 7, 2008 Lasă un comentariu

Sti sentimentul ala de dupa concediu/vacanta cand te intorci acasa, la problemele si grijile dintotdeauna, dupa ce te-ai distrat undeva departe de ele? Sentimentul acela de dupa o petrecere mare si plina de galagie, cand te intorci in apartamentul tau gol… singuratic si linistit? Acel sentiment ca lumea e mohorata, ca totul e mai intunecat? Acel sentiment de melacolie, cand lasi in urma o parte frumoasa a vietii tale si te intorci la partea intunecata dintotdeauna?

Urasc acel sentiment… si nu din cauza ca trebuie sa ma intorc la problemele mele, intotdeauna am inteles ca nu pot sa fug de ele. Il urasc fiindca inseamna sfarsitul unei etape, un sfarsit al unui sentiment, al unui capitol frumos din viata mea, o clipa de lumina in care am indraznit sa ma mint, sa ma mint ca totul e frumos, sa accept ca nu am dreptate cand privesc totul in negru, ca nu traim intr-o lume gri ci intr-una cu alb si negru, o lume clara, in care stiu de cine sa ma feresc si pe cine sa tin aproape. E dureros sa-ti dai seama ca nimic nu e asa frumos, ca nimeni nu e asa cum crezi, ca nu poti gusta perfectiunea, ca nu poti gusta raiul decat ca sa te doara mai tare cand ajungi inapoi in iad…

Back home… and that hurts…

Categorii:File de jurnal

Sinucigasii

Septembrie 1, 2008 2 comentarii

Acum cateva luni pe la televizor apareau discutii despre copiii emo, ca sunt sinucigasi si ca acest curent predispune la sinucidere. Peste tot in lume se vorbea despre oprirea acestui curent.

Parerea mea despre acest curent e destul de proasta. Mi se pare o mare imbecilitate sa te declari depresiv doar pentru ca e la moda, sa te declari nonconformist dar sa te imbraci exact cum se imbraca si ceilalti din acelasi curent. Aceiasi imbecilitate care ii face pe anarhisti sa se organizeze in „organizatii anarhiste” (ciudata combinatie de termeni). Mi-am spus parerea despre acest curent ca sa nu se spuna ca incerc sa-i apar… dar totusi mi se pare o totala impocrizie toata aceasta campanie anti-emo. Ok, ei sunt copii care se declara sinucigasi, dar sa fim seriosi… si restul oamenilor sunt sinucigasi… poate mai sinucigasi decat ei. Copiii astia declara ca viata nu are rost si nu are rost sa traiasca, dar cati din ei se sinucid cu adevarat? Dar cati dintre ceilalti oameni nu au un comportament care sigur ori ii va face sa sufere ori ii va omora? Fumatul, consumul exagerat de alcool, drogurile recreationale, viteza, inconstienta la volan, sex neprotejat, minimizarea simtomelor… toate astea duc incet, incet catre o moarte sigura… o moarte mult mai dureroasa decat „atarnatul in streang”… si multe dintre ele o sa omoare/chinuie si alte persoane…

Categorii:Realitatea